Jonathan Harris revizitează istoria Bizanțului dintr-o perspectivă nouă și poate nu întamplător extrem de actuală. Imperiul din răsăritul Europei a fost excepțional de longeviv. Care să fie explicația, se întreabă istoricul englez. Peste Constantinopol au venit valuri de populații, de multe ori puternice și agresive, cu armate capabile să distrugă orice opoziție. Şi se pare că soluția salvatoare a fost de cele mai multe ori abila transformare a dușmanilor în aliați și apoi integrarea lor în imperiu.

Jonathan Harris este profesor de istorie a Bizanțului la University of London.

ARTĂ ȘI ARHITECTURĂ SOMPTUOASĂ,
ISTORIE SOCIALĂ, POLITICĂ, MILITARĂ, CULTURALĂ,
RELIGIOASĂ ȘI ARTISTICĂ, INTR-UN CUVâNT : BIZANȚ

Un mileniu de imperiu și răscrucea dintre Răsărit și Apus, dintre clasic și modern, o civilizație a contrastelor, a creștinismului ortodox și a păgânismului, a învățăturii clasice elene, a puterii romane și a fundalului islamic.

Dacă există cu adevărat o moștenire, este lecția despre puterea unei societăți de a folosi fiecare invazie pentru avantajul său, punând populațiile năvălitoare să se lupte între ele sau acceptându-le între granițele sale, integrându-le în propriul sistem religios și cultural.

„Noua Hagia Sofia, sfințită la 27 decembrie 537, a fost una dintre cele mai scumpe construcții ridicate vreodată, însă costul este deplin motivat, ținând seama de splendoarea ei, care trezește atâta admirație. Domul, înalt de cincizeci și cinci de metri, domina străzile din jur, fiind probabil vizibil de la mare distanță, chiar și de pe navele din largul mării. Interiorul era chiar și mai impresionant, prin sentimentul copleșitor creat de dimensiuni și de spații. Efectul era potențat de mozaicurile care acopereau în întregime bolta și de coloanele din marmură de diverse culori – roșii, purpurii și verzi – care susțineau galeriile. Prin cele patru­zeci de mici ferestre aflate de jur împrejurul domului, lumina pătrundea în clădire din diverse unghiuri, la diferite ore ale zilei, scăldând în raze orbitoare mozaicurile de aur și coloanele din marmură. Nu e de mirare că Iustinian a fost extrem de încântat de noua lui catedrală. Se spune chiar că s-ar fi lăudat că nu-i era cu nimic mai prejos lui Solomon, regele din Vechiul Testament care înălțase Templul de la Ierusalim.
[…]
Regimul venit la putere în Germania anilor 1930 se considera capabil să reziste o mie de ani și cu greu a împlinit doisprezece. Bizanțul, în schimb, a depășit pragul de un mileniu. Cum a fost posibil?
In primul rând, Creștinismul a impus în Bizanț modelul unei combinații de autoritate politică și religioasă a unui șef unic al statului, ceea ce a susținut stabilitatea politică.
In al doilea rând, această autoritate își invita supușii să-și exprime consimțământul pentru fiecare nou conducător, oferindu-le o relație surprinzător de directă cu el.
In al treilea rând, autoritatea punea la dispoziție servicii publice care satisfăceau în bună măsură nevoile esențiale ale cetățenilor și promova un etos spiritual care le captiva inimile și mințile.
Și, nu în ultimul rând, Bizanţul a dezvoltat o nouă formă de artă și de arhitectură, care căuta să exprime vizual imaterialul și spiritualul.“