în concepţia religioasă a lui Gogol, diavo­lul este esenţa mistică şi fiinţa reală în care s‑a concentrat negarea lui Dumnezeu, răul etern. Gogol, ca artist, la lumina râsului, stu­diază natura acestei esenţe mistice; ca om, cu arma râsului, luptă împotriva acestei fiinţe reale: râsul lui Gogol este lupta omului cu diavolul.

Dumnezeu este infinitul, sfârşitul şi în­ceputul existenţei; diavolul este negarea lui Dumnezeu şi, prin urmare, negarea oricărui început şi a oricărui sfârşit; diavolul este începutul şi neterminatul care se dă drept ne­început şi infinit; diavolul este mijlocul numenal al existenţei, negarea tuturor profun­zimilor şi culmilor, este platitudinea eternă, veşnica trivialitate. Unicul obiect al creaţiei gogoliene este diavolul chiar în acest sens, adică drept manifestare „a nemuritoarei tri­vialităţi omeneşti”, observată dincolo de toa­te condiţiile de timp şi de spaţiu – de istorie, popor, stat, societate –, manifestarea răului indiscutabil, etern şi universal; – trivialita­tea sub speciae aeterni, „sub înfăţişarea eternităţii”. (Dmitri Merejkovski)