Măgura Caselor, a cărei fantomă l-a urmărit pe Rebreanu o viață întreagă, apare în nuvela Cuibul visurilor astfel: „Măgura din Sus, pe care noi plănuiam s-o radem când vom fi mari, ca să răsară soarele mai devreme”. Totul în viziunea lui Rebreanu se învârte în jurul acesteia: din vârful ei, soarele ne privește cu un ochi de foc, ocrotitor, lumina aurie mângâie și leagănă CUIBUL, „o lume uitată, unde viața e un vis și sufletul nu cunoaște durerea”. Aceeași Măgură „cu vârful pleșuv, cu burta umflată și împădurită” îl privește pe scriitor, îngândurată și dojenitoare, când Liviu se desparte pentru întâia oară de Maieru. Ea îl primește pe scriitor după treizeci de ani, privindu-l mirată, ca pe un străin neoftit.