Cartea de faţă încearcă în mod unic în sfera editorială naţională și internaţională să abordeaze vocabularul anatomiei umane din punct de vedere etimologic. Oricine este interesat își poate dezvolta cunoștinţele prin înţelegerea originii cuvântului!
Etimologia este nucleul cărţii iar istoria medicală și definiţiile anatomice completează întreaga structură.
Dicţionarul are menirea de a face lumină asupra terminologiei anatomice, uneori fragmentar înţeleasă, și poziţionează substanţa fiecărui termen anatomic ca ADN al cunoașterii medicale.
Odată ce aţi început cartea, veţi fi nerăbdători să citiţi pagina următoare! Dezvoltarea profesională medicală este scopul acestui volum care ţintește rădăcinile procesului de învăţare și cunoaștere, adresîndu-se în special tinerilor care se formează în domeniul știinţelor medicale.

CUVîNT INAINTE

Primii termeni anatomici, care să numească părți ale corpului sau diferite organe, au apărut probabil odată cu dezvoltarea limbajului și au o istorie care se pierde în negura vremurilor.

Astfel, mulți termeni anatomici au fost creați după comparații imaginate de autorii lor, cum ar fi: nucleul lenticular după asemănarea cu o lentilă, apofiza crista galli după asemănarea cu creasta de cocoș etc. Alți termeni au fost inspirați din mitologie și obiceiuri religioase: iris de la Iris, zeița curcubeului, muntele lui Venus, cornul lui Amon, sacrum – după obiceiul sacrificiilor, de a oferi o ofrandă zeilor, regiunea sacrală a animalului etc. Se ajunsese ca unele noțiuni anatomice să aibă în diverse limbi, nume și înțelesuri diferite. Totuși, limbajul anatomic este fundamentul limbajului medical, iar tendința de universalitate, de răspîndire și utilizare a termenilor a dus la convingerea că este necesar un limbaj comun, cu denumiri larg acceptate pentru aceleași formațiuni.

Prima lucrare cunoscută, care adună laolaltă termenii anatomici folosiți la vremea respectivă, a fost scrisă în limba greacă în jurul anului 100 p. Chr. de către Rufus din Efes: tratatul de terminologie anatomică „Despre numirea părţilor corpului”. Nefiind o nomenclatură propriu-zisă (standardizată), a putut să prolifereze anarhic în secolele următoare, adăugîndu-i-se un amestec de termeni de origine latină, greacă, arabă, numeroase omonime și sinonime, ajungîndu-se în anul 1800 la aproximativ 50. 000 de termeni, imposibil de utilizat. Mari figuri ale medicinei antice, Hippocrate (460-370 a. Chr), Celsus (25 a. Chr. - 50 p. Chr.) folosesc pentru prima oară termenii utilizați și astăzi: acromion, peritoneu, cartilaj, patelă. Galenus din Pergam (129-200 p. Chr.) folosește termeni ca epifiză, epididim, pilor, tars, aponevroză etc.

Primul tratat cu un grad înalt de corectitudine în știința anatomiei a fost cel al lui Andreas Vesalius (1514-1564) ”De humani corporis fabrica – libri septem”, publicat la Basel în 1543 – în care se explică cea mai mare parte a termenilor și care înlocuiește termenii din arabă și greacă cu termeni latini. Sunt de asemenea considerați părinți ai terminologiei anatomice Jacques Dubois, (Jacobus 1478-1555), profesorul lui Vesalius, Henle (1809-1885), Gegenbauer (1826-1903), Testut (1849 – 1925) etc.

In 1880 Joseph Hyrtl (1810-1894) propune o reformă a limbajului anatomic prin folosirea a 5600 de termeni numai în limba latină. Societatea Anatomiștilor Germani (Anatomische Gesellschaft) propune după 15 ani de consultări, în 1895 (Basel) la Congresul Internațional al Anatomiștilor, B. N. A. (Basiliensia Nomina Anatomica) o nouă terminologie în care se înlocuiesc termenii vechi, improprii, și se folosesc termeni numai în limba latină, nume proprii cu acordul autorilor (ex. valvula ileocecalis Bauhini sau ligamentum venosum Arantii etc.). Această variantă nu a fost considerată satisfăcătoare. Multe țări europene - Franța, Marea Britanie - nu o acceptă.

In 1936 tot Societatea Germană de Anatomie propune J. N. A. (JENA – Jenaensia Nomina Anatomica) cu mici modificări (de exemplu, superior în loc de cranial, anterior în loc de ventral), dar care nu a fost nici ea unanim acceptată.

In 1955, la al VI-lea Congres Internațional de Anatomie de la Paris, se adoptă P. N. A. (Parisiensia Nomina Anatomica) cu 5640 termeni, se renunță la numele proprii, se preiau aproximativ 76% termeni din B. N. A., 4, 9% din J. N. A și 3, 5% denumiri noi.

Dezvoltarea accelerată a medicinei a impus ulterior numeroase revizuiri, care s-au realizat la congresele din 1960 New York, 1970 Leningrad, 1975 Tokyo, 1980 Mexico. în 1977 se adaugă și Nomina Embriologica. în 1936 la Milano IFAA (Federația Internațională a Asociațiilor Anatomiștilor) propune înființarea ”Comisiei Internaționale de Dezvoltare și Supraveghere a Nomeclaturii Anatomice” la care a fost cooptată și România, în cadrul Congresului din Mexico (1980).

Ultima variantă a Nomenclaturii Anatomice a fost propusă în 1989 la al XIII- lea Congres Internațional de Anatomie și a fost creat F. C. A. T (Federative Committee on Anatomical Terminology) pentru revizuirea Nomina Anatomica. Se creează astfel o nouă variantă de nomenclatură, Terminologia Anatomica, publicată într-o primă ediție în 1998, și o a doua ediție în 2011.

Dicționarul de față se adresează în egală măsură tinerilor în formare, studenților la medicină, medicilor și profesioniștilor implicați în sfera medicinei, biologilor și tuturor celor pentru care clarificarea noțiunilor de anatomie este o prioritate și a fost desăvîrșit pentru o mai bună înțelegere a termenilor medicali, și pentru însușirea și comunicarea facilă a acestora. Considerînd anatomia fundament al științelor medicale, ne-am străduit să aducem lumină asupra vocabularului pe care studiul acesteia îl implică frecvent, cu speranța că orice lămurire va facilita o cunoaștere și însușire mai bună a acestei științe.

Studiul, cunoașterea și asimilarea noțiunilor de anatomie necesită un efort susținut și condus încă din timpul studenției. Metodele de studiu al anatomiei s-au diversificat odată cu evoluția universului digital, a internetului și a noilor tehnologii imagistice care întregesc cunoașterea și asimilarea alături de manualele și atlasele clasice. Această evoluție nu poate nicidecum înlocui practica și disecția la cadavru, experiența dobândită la patul bolnavului, studiul structurat, profesorii cu experiență și, în mod special, dorința nestăvilită de cunoaștere. Unicitatea, complexitatea și perfecțiunea structurii corpului uman necesită aprofundarea și înțelegerea, dincolo de asimilarea mecanicistă a unor termeni și noțiuni, cât mai acurată a detaliului, iar volumul de față are menirea de a lumina și clarifica vocabularul anatomiei.

Nu în ultimul rând, dorim să mulțumim celor care ne-au ajutat cu un sfat, celor care ne-au susținut și au îmbunătățit ideea noastră și în special Casei de Editură Callisto, ai căror colaboratori suntem de peste 10 ani, pentru ajutorul permanent, pe tot parcursul elaborării lucrării, pentru promovarea ei și pentru conștientizarea faptului că facem un lucru foarte util pentru învățămîntul medical.

Alexandru Teodor ISPAS
Oana Laura STROICA
Adin Daniel ROBE