Coasa era pui este un roman în cuvinte şi imagini. Este doar una dintre multiplele auto-ficţiuni ce pot fi construite din cărămizile împrăştiate ale corespondenţei Ecaterinei Vrana. Romanul de faţă nu este nici mai realist şi nici mai fantasmagoric decît attele care ar folosi acelaşi material. Și nu este nici mai fabulos şi nici mai fabulatoriu decît viaţa propriu-zisă a Ecaterinei Vrana şi a mediutui său înconjurător. Histrionismul boem at acestuia, cu o rutină exasperantă a (auto)epatării, cu imaginarea unor mari eveniment inecate in ceaţa orelor prea matinale continuă, ca un fel de rezervaţie sentimentală, „starea artistică" a unei anume lumi mondene din anii 20 ai secolului 20. O lume a excesului nepericulos, a revoluţiilor de cafenea şi catifea albastră, a inimilor neirnbtînzite deşi imbâcsite, a dramatismelor stridente şi uneori rudimentare. O lume de vis şi halucinaţie vie, în care se îmbăiază cultural mulţi dintre creatori. E ceva facil în aceasta, poate frustrant pentru cititorii care caută, iritaţi, momentul în care aceste personaje reuşesc,"in cele din urmă, să părăsească mitul vieţii interesante şi să capete înţelegerea raţionată a propriilor fapte, pentru a intoarce întreaga poveste prolixă într-o învăţătură condensată, utilă, perenă. Numai că personajete de faţă nu capătă această Inţelegere. Fug de ea, o ignoră. Nu pentru că ar fi damnate, ci pentru că se consumă, conştiincios şi cotropitor, în caruselul aceloraşi mari-mici evenimente. Timpul nu pare că te presează să-şi vină în fire, ci să se piardă cu firea, rătăcite în spaime adesea fără obiect, dar inflamate de subiectivitate. Viaţa lor se hrăneşte cu aceste rătăciri, ea transpare frisonant din ceea ce ajung unii, la un moment dat, să realizeze - opere izbitoare, captivante. Chiar dacă pare înscrisă pe un curs auto-distructiv, viaţa aceasta nu este trăită ca o pierdere şi lipsă, ci ca un ideal at celor ce se dau de ceasul morţii pentru a stoarce o ultimă picătură de trăire înmuiată-ntr-un dandysm iremediabil. Spectacolul nu este însă scutit de sensuri, oricît de mult le-ar ignora actorii captivaţi de roluri.

Selecţia de texte a fost realizată dintr-o serie mult mai amplă de mesaje email şi sms trimise de către Ecaterina Vrana, din 2008 pînă în 2015, către diverşi destinatari. Emailul şi sms-ul s-au dovedit tehnici literare extrem de potrivite stilutui epistotar vehement, abrupt, impetuos şi meandric at Ecaterinei Vrana, o oglindire textuală acută şi pertinentă a profilului picturii sale. Am încercat să păstrez specificul acestui stit-inundaţie căzută din senin, chiar dacă au fost operate (din considerente de spaţiu tipografic, dar şi de fluiditate) numeroase tăieturi, marcate prin puncte de suspensie. Am păstrat în mare parte ortografia idiosincratică a Ecaterinei Vrana, îndeosebi debuturile de frază cu literă mică şi răbufnirile cu majuscule, uneori pe suprafeţe extinse. Numele proprii au fost abreviate, restrînse la iniţialete persoanelor respective, cu excepţia numelui Ecaterina sau Cati, invocat de către autoare. Atunci cînd un substantiv comun a fost folosit ca nume propriu, am păstrat substantivul în cauză integral. Textele Ecaterinei Vrana din acest volum se derulează de la cele mai vechi la cele mai noi, fragmentele din anut 2015 fiind, prin urmare, ultimele. Ilustraţiile cu lucrările sale urmează acelaşi principiu, lucrările cele mai recente fiind la finalul volumului. Cu toate acestea, nu am ambiţionat să impun o concordanţă între imagini şi texte, nu am căutat raţiunea de a fi a picturii în text sau invers. Ele sint pur şi simplu concomitente şi consubstanţiate. Dar nici unele nici altele nu funcţionează ca o cheie hermeneutică. Sînt două discursuri autonome care, impreună, creează o singură naraţiune cu un singur personal: Ecaterina Vrana.