Cartea aceasta este un fel de roman, cu o cronologie liniară, relatând întâmplări din perspectiva unui narator omniscient, care anticipează adesea faptele. Titlul nu este deloc surprinzător şi în concordanţă cu evoluţia evenimentelor. Ni se dezvăluie destinul unor familii de polonezi care, din pricina agresivităţii ruseşti din estul Poloniei, au imigrat prin secolul al XIX-lei în Basarabia, atraşi printre altele, de pământul roditor şi bogat al acestei păţi de lume. Aici şi-au croit o soartă nouă, au muncit, au făcut afaceri, au iubit, şi-au crescut copiii, au suferit alături de ceilalţi.

Cu toate stângăciile stilistice şi de construcţie ale „romanului”, din el transpare viaţa acestor „polaci”, urmărită pe mai multe generaţii până în zilele noastre. Basarabia, teritoriu disputat din pricina bogăţiei pământului şi a zonei geografice în care se află, a devenit noua patrie a acestor familii de polonezi, unii dintre ei luptând şi murind pentru ea. Tot din pricina agresivităţii sovietice (ruseşti), o parte a acestora s-a refugiat în România în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, astfel că rămâne emoţionantă, în final, revederea rudelor, după zeci de ani, de pe cele două maluri ale Prutului.

Aceste familii de polonezi, în timp, s-au integrat destinului autohtonilor români, ataşându-se idealului României Mari. Aceasta este ideea generoasă a cărţii, care există mai puţin prin valoarea ei literară şi mai mult prin personajele sale evoluând sub semnul unei istorii nemiloase şi nedrepte.

Dan Petruşcă

CUVâNT îNAINTE

Vreme de secole, de la istoria Moldovei pe 500 ani a lui Manolache Drăghici, până la lucrările cu mai mult simţ critic ale lui Alexandru Xenopol, cauza principală a raptului* Basarabiei a prins rădăcini în tradiţia istorică română şi se repetă invariabil până în cele mai recente cărţi de istorie.

Cauza este doar una: „Sfântul şi îmbelşugatul pământ”. Că este aşa o dovedeşte şi mostra expusă la Muzeul „BRITISH” din Londra, eşantion recoltat din solul unei localităţi din judeţul Bălţi, recunoscut ca cel mai bogat cernoziom în minerale de pe planetă. în acel loc, pe raza mai multor localităţi, localnicii nu au unde găsi lut pentru a face lampaci (chirpici), deoarece singurul strat până la balast şi apă este cernoziomul.

Plecând de la această realitate, găsim explicaţia şi interesul marilor puteri, care, de-a lungul timpului, s-au războit pentru acapararea şi stăpânirea provinciei moldave.

Iar ca o mărturie a trecutului, în partea de vest a localităţii Duruitoarea Nouă, alături de şoseaua ce merge către Coconeştii Noi, se află o movilă de pământ, locul de unde în acele vremuri străjerii dădeau semnalul, anunţând năvălirea cotropitorilor.

Şi tot în acel loc, chiar în movilă, cu ocazia unor săpături făcute după Primul Război Mondial, s-a descoperit un sicriu din aramă, despre care arheologii au afirmat că poartă osemintele unei căpetenii turceşti.

Aşa cum avea să scrie după ani de cercetare un profesor de istorie din partea locului, în lucrarea sa despre originea neamului, satul Duruitoarea Nouă şi Coconeştii Noi au răsărit prin aşezarea unor familii de refugiaţi polonezi.

întorcându-ne în negura vremii, tot din acea lucrare aflăm că familiile refugiate erau venite din teritoriile ocupate de Ecaterina a II-a urcată pe tronul Rusiei în anul 1762.

Pentru a lămuri cât mai bine cititorul, autorul Ostafeciuc Andrei face şi precizarea locului de unde au plecat refugiaţii, acela fiind partea de răsărit a regatului polonez.

Din lucrările istorice aflăm că în anul 1806 a început războiul ruso-turc, care s-a terminat după ani de luptă cu victoria Rusiei în anul 1812.

Urmare a semnării tratatului de pace de la Bucureşti sultanul a cedat întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Tot prin acel tratat Basarabia urma să aibă autonomie administrativă, care avea să ţină pe timpul domniei ţarului Alexandru I, mai exact până în anul 1825.

După urcarea pe tron a ţarului Nicolae I (1825-1855) acesta a desfiinţat autonomia şi a început politica de rusificare a Basarabiei.

Acţionând în sistemul administrativ, rezultatul a fost că în anul 1871, Basarabia să devenit o gubernie a imperiului ţarist.

Atunci, în acea perioadă, pentru a reuşi rusificarea Basarabiei, ţarul a dat un pricaz prin care fiecare familie ce urma să se stabilească pe teritoriul moldav să fie împroprietărită cu două satci de pământ şi 400 de ruble, bani mulţi la vremea aia.

Atraşi de pământul mănos din locurile de pe malul Prutului, urmau să se stabilească şi acele familii de poloni, în general cu mulţi băieţi, aşa cum face precizarea autorul.

Ajunşi pe pământul Moldovei, la început, oamenii aveau să trăiască în bordeie construite din pământ şi acoperite cu paie.

Familiile care au fost împroprietărite cu pământuri din moşia boierului Ivan urmau să înfiinţeze satul „Ivanovca”.

Despre înfiinţarea localităţii Coconeştii noi nu s-au găsit date, dar, cu certitudine, perioada istorică este aceeaşi cu a satului Ivanouka.

După anul 1944, puterea sovietică avea să schimbe denumirea satului în Duruitoarea Nouă, dar configuraţia pe care o are şi azi localitatea s-a păstrat din perioada de după Primul Război Mondial.

în acea perioadă când Basarabia a fost alipită la regatul României aceasta urma să aibă mari progrese care aveau să sistematizeze şi satul Ivanovca după proiectul unui arhitect austriac.

Iar aşa cum se poate vedea şi azi, uliţele satului au fost înşirate la distanţe egale, perpendiculare pe şoseaua principală care leagă comuna Văratec de Coconeştii Noi.

De altfel, tot în acea perioadă, în zonă aveau să apară mai mulţi întreprinzători străini, aşa cum a fost şi cel de origine austriacă ce a făcut o moară la marginea localităţii.

După anul 1944, s-a numit Duruitoarea Nouă şi a fost motivat de faptul că dincolo de pârâul Ciugur ce se varsă în Prut între cariera de piatră şi localitatea Costeşti, se află Duruitoarea Veche.

Privindu-i împrejurările, am putea zice că satul Duruitoarea Nouă a fost aşezat în acel loc doar prin voinţa lui Dumnezeu, aproape de malul Prutului. Natura, prin dărnicia ei, te face să crezi că eşti în grădina raiului.

Din acel loc, cât cuprinde omul cu privirea, se văd câmpuri mănoase, păduri, livezi, o carieră de piatră, iar pe întinderi nesfârşite - doar apă provenită din ridicarea barajului de la Stânca Costeşti.

Apa Prutului, odată zăgăzuită între dealurile stâncoase prin măreţul baraj, a făcut ca în albia râului Ciugur să apară un lac ce se întinde pe mulţi kilometri, până dincolo de podul ce leagă comuna Varatec de Zaicani.

Legenda spune că numele de „Duruitoarea” se trage din vremea când apa Prutului, strânsă ca într-un corset de domnişoară între malurile stâncoase, făcea ca apa să geamă, scoţând acel „duruit” ce se auzea atunci când era linişte până în depărtările locului.

Făcând referire la cele două localităţi cu populaţie polonă, se poate preciza că, în timp, originea lor a fost voalată prin amestecul de sânge cu neamul de moldoveni care se află în localităţile din jur.

întâmplarea a făcut ca, în anul 1992, atunci când mă aflam în vacanţă în satul Duruitoarea Nouă, într-o dimineaţă de duminică, să mă deplasez cu unchiul Medveţchi în comuna Zaicani, la iarmarocul ce se ţinea acolo.

Tot întâmplarea a făcut ca acel târg să se ţină chiar lângă stadionul comunei, care era pregătit pentru o mare sărbătoare, iar aşa cum era scris pe mai multe banere, invitau cetăţenii să participe la aniversarea a 400 de ani de la atestarea comunei Zaicani.

Atunci aveam să aflu că în acel loc trăieşte o comunitate pură de moldoveni, care la acei ani de aniversare numără peste 3.000 de suflete şi că printre invitaţi se află şi personalităţi din guvern în frunte cu Andrei Sangheli.

Văzusem printre oamenii de rând mulţi oameni îmbrăcaţi în portul naţional, iar asta m-a făcut să trag concluzia că neamul de poloni risipiţi în acel loc sunt ca o oază în deşert sau, mai bine zis ca două picături de cerneală aruncate în apa Prutului.

Autorul

Cu această carte Leonida Baraneţchi se poziţionează firesc în compania deosebit de onorantă a unor nume ,,grele” din literatura dedicată dezvăluirii ororilor comunismului bolşevic în spaţiul Basarabiei: Aspazia Oţel Petrescu, Andrei Vartic, Ion Iachim, Gheorghe Buzatu, Anton Moraru, Gică Manole ş.a. O galerie în care acribia istorică se împleteşte cu talentul literar, iar morala creştină potenţează demnitatea naţională.

DESTINE DE BASARABENI este romanul unei familii de basarabeni a cărei evoluţie este urmărită pe parcursul întregului secol XX. Cartea are o dinamică proprie (în care străluceşte talentul autorului de a reconstitui atât cadrul istoric cât şi detaliile acţiunii protagoniştilor) dar care se circumscrie dramei în care a fost aruncată această provincie românească călcată în repetate rânduri de cizma rusească. Lucrarea este deopotrivă un pasionant roman de acţiune (cu un decupaj alert ce menţine o tensiune continuă de la prima până la ultima pagina) şi o exemplară carte de istorie (din care lectorul primeşte informaţiile esenţiale pentru a înţelege drama Basarabiei).

Ionel Rusei

O adevărată cronică de familie, care emoţionează de la ,,Lupta cu viaţa,, şi ne poartă cu sufletul la gură, prin toate etapele trecute. Suntem afectaţi de ,,Traiul sub ameninţare,, şi trecem prin furcile caudine ale ,,Traiului sub teroare,, pe ,,Drumul pribegiei,,. Iar ,,Zilele de foc,, ne călăuzesc paşii spre ,,Viaţa de la început,,. Finalul ,, Dar aşa le-a fost destinul,, ,,Iar vina lor a fost că au iubit România Mare,, se leagă perfect cu Eminescu şi poezia.

Florin Filioreanu

Printre morminte risipite în locuri străine, suflete ce se odihnesc pe vecie așișderea celor de lângă ei, solitari fără vreo legătură din sângele ce le curgea în vene, stau drepți ca niște sfinți atunci când la ceasuri de căință pământul ce-i învelește geme.

Din cimitirul împânzit cu cruci toate semănând între ele, doar dacă cauți numele săpat în piatră, așa ai să găsești originea pribegilor rătăciți cărora le-a fost sortit să nu se odihnească în vecie alături de neamurile lor... Dar așa le-a fost destinul. Iar vina lor a fost că au iubit mult România Mare...