„Facă-se voia ta!,/ se auzi,/ în sfârşit,/ vocea lui Dumnezeu,/care ieşise/la un pepsi/din biroul pentru primire/în regim de urgenţă/ a sufletelor/în Rai”.
Poem? Segment de poem? Nici unul, nici altul.
Nu am făcut decât să redau în trepte ultimul paragraf din „Facă-se voia ta!”, de C. Voinescu, volum, de un comic irezistibil, scos de sub teascuri în urmă cu doi ani.
în toate cărţile sale, care au făcut deliciul criticii, inclusiv într-un „fals jurnal de călătorie”, genurile literare îşi dau mâna, se întrepătrund, măiestria artistică e la ea acasă.
Odată cu „Sărutul interzis” – 50 de poeme comico-epice – C. Voinescu debutează „de-a binelea” ca poet, altminteri el exersând şi ca epigramist. «în dimineaţa aceasta/piaţa este plină de bişniţari,/unii/ îi vând pe ceilalţi,/ după ce,/ mai întâi,/ se pupă/ între ei.//Nimeni/nu ia în seamă/că Iuda însuşi/a plantat într-un colţ/un nou semn de comportare: „Sărutul interzis!”».

Uşor detectabile într-o lume a fariseismului şi trădării aproapelui, semnificaţiile poemului generic se descompun în fiecare din paginile cărţii de faţă. C. Voinescu, pământean convins, se erijează într-un fel de şef de „înalte lucrări”, de biograf patentat al Tatălui ceresc, urmărindu-i îndeaproape creaţia. Nu încruntându-i-se (ferească Dumnezeu!), ci strecurând proiecţii de cimitir vesel, ca în toate săpânţele de pe glob, dar şi de alaiuri fără lăutari, de cruciade şi războaie.