Lectura: Răzvan Popa

„înainte să-i spui vieții tale ce intenționezi să faci cu ea, ascultă ce intenționează ea să facă cu tine. înainte să-i spui vieții la înălțimea căror valori și adevăruri te-ai hotărât să te ridici, lasă viața să-ți spună ce adevăruri întruchipezi tu, ce valori reprezintă.” Astfel poate fi interpretată vechea zicală a quakerilor: Lasă-ți viața să vorbească.

Oamenii vin pe lume cu daruri înnăscute, iar apoi își petrec prima jumătate din viață abandonându-le sau lăsându-i pe alții să îi facă să se descotorosească ele. în tinerețe se poate să fiți înconjurați de așteptări care ar putea avea prea puțin legătură cu cine sunteți cu adevărat, așteptări ale oamenilor care nu încearcă să vă deslușească individualitatea, ci să vă integreze în locașuri prestabilite. Când oamenii se rătăcesc de adevăratul sine, îi pot găsi urma căutând indicii în poveștile anilor din tinerețe, ani în care trăiau mai aproape de darurile lor înnăscute.

Dacă vă căutați vocația fără să înțelegeți măcar materialul cu care lucrați, ceea ce construiți cu viața dumneavoastră va fi stângaci și ar putea pune și alte vieți în pericol. „Prefăcătoria” în favoarea valorilor înalte nu reprezintă o virtute și nu are nimic de a face cu vocația.

Parker J. Palmer: „Dumnezeu pe care îl cunosc eu nu ne cere să ne supunem unei norma abstracte a sinelui ideal. Dumnezeu nu ne cere decât să ne cinstim natura creată, care presupune atât limite cât și potențialuri…. Dumnezeu despre care mi s-a vorbit la biserică, și despre care mai aud din când în când, se plimbă ca un director de școală agitat, măsurând comportamentul oamenilor după un etalon moral. Dar Dumnezeul pe care îl cunosc eu reprezintă izvorul realității, nu al moralității, izvorul a ceea ce este nu a ceea ce ar trebui să fie. Asta nu înseamnă că Dumnezeu n-are nimic de-a face cu moralitatea: moralitatea și consecințele ei sunt integrate în structura dată de Dumnezeu realității înseși.”

Sufletul este asemenea unui animal sălbatic – dur, rezistent, inteligent, independent și, totodată, extrem de timid. Dacă cineva dorește să vadă un animal sălbatic, ultimul lucru pe care ar trebui să-l facă ar fi să dea buzna în pădure, strigând după făptura aceea să iasă la lumină. Dar dacă este dispus să intre tiptil în pădure și să stea așezat în liniște o oră sau două la rădăcina unui copac, animalul pe care-l așteaptă ar putea să apară.

Chemarea cea mai profundă reprezintă evoluția către propria individualitate autentică, chiar dacă aceasta coincide sau nu cu o imagine a persoanei care „ar trebui” să fiți.