în perioada de liberalism relativ, sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci, au apărut câteva romane curajoase, care condamnau obsedantul deceniu, dar a existat suspiciunea (îndreptățită) că răs-pundeau unor indicații, că fuseseră publicate pentru că se dăduse voie (de sus). într-adevăr, era un vicleșug (căruia i-au căzut pradă autori de valoare), ținând de o luptă politică intestină, noii conducători denigrându-i și inculpându-i pe cei dinainte, prin diverse mijloace (iar cel literar era, în epocă, dintre cele redutabile).

Regimul lui Gheorghiu-Dej, atât de lăudat de proletcultiști, devenise dintr-odată odios. Putem considera că romanele obsedantului deceniu au fost implicate într-o conjunctură, necesare unui interes politic.

La scurt timp, s-a instalat realismul socialist, impunând ideologizarea culturii, recomandând scriitorilor vizite în fabrici și uzine, prezentarea ca erou a omului nou (activistul), cu o conștiință avansată, o viziune simplistă, maniheică a existenței.

După 1989, când a venit libertatea la putere, toată lumea, cuprinsă de un avânt auroral, a fost de acord că trebuie schimbate multe, reconsiderată grila valorică, dar, mai ales, că se poate scrie liber despre prohibițiile perioadei comuniste. Se aștepta o afluență de cărți preocupate preponderent de obsedantele decenii (vreo patru și ceva). S-a scris, în acest sens, sporadic, neesențial. Absența a fost compensată prin scrierile de sertar (și acelea puține), cu preocupări, în general, memo-rialistice. Romanul istoriei râioase a fost amânat. Reflexul care a funcționat a fost, probabil, al unei dezideologizări totale (asemenea dezalcoolizării), precum și al seduc-ției irezistibile a prezentului (monopolizat de spectacolul – dezgustător – politic).

Citind cartea lui C. Voinescu, Mai mult ca trecutul, am avut satisfacția de a da peste acest segment tematic, așteptat și nemaivenit. îi mai citisem, nu de mult, un volum de nuvele realiste, cu un simț al limbii remarcabil, care mi-a produs o foarte bună impresie.

în roman, vechiul regim nu este tratat cu încrâncenare, ci cu o severitate disimulată în umor și ironie, alteori, în lirism, dându-se atenție faptului cotidian, fără să lipsească backgroundul istoriei mari. Autorul este și un incisiv jurnalist și acest fapt se recunoaște în verva discursului, în observarea atentă și eficace a mentalității și a clișeelor de limbaj, în dinamica imaginarului, în sarcasmul aluziv.