Domnul Iacob Florea reuşeşte să ne surprindă plăcut din nou. Să mă explic- este un prozator matur, cu o artă remarcabilă în folosirea limbii române, cu vădite înclinaţii calofile ( fără a fi un manierist propriu – zis, ceea ce este minunat!), cu o evidentă ştiinţă a folosirii adjectivului, însă cu toate acestea este un scriitor realist, în toată deplinătatea acestui termen care ne apare astăzi ca o uriaşă pradă, din care se hrănesc tot felul de carnivori literari ce neagă că s-ar nutri din ea. Acest volum de povestiri, intitulat fericit — Ceva care să-mi amintească de tine — conţine cel puţin trei naraţiuni la un pas de exemplaritate. in ele autorul atinge pragul maxim de sus al ambiguităţii, ambiguitatea fiind una dintre caracteristicile definitorii ale Realului. Recunosc în aceste povestiri, de fapt în toate textele volumului, obsesia şi neliniştea care fac dintr-un scriitor normal un scriitor de mare anvergură. Obsesia lucrului de spus şi neliniştea că a spus prea mult. Pînă la urmă orice scriitor adevărat ajunge să-ţi vîndă sau să-ţi dăruiască bucăţi din sufletul său. Domnul Iacob Florea nu face excepţie, mi-e teamă de teama lui de a ajunge omul fără suflet. Spuneam la început că autorul ne surprinde. Ne surprinde prin chiar fiecare povestire deoarece foloseşte o tehnică a misterului epic prin care plăcerea efectivă a lecturii ( se află printre puţinii, foarte puţinii autori de azi interesaţi de o astfel de latură a scriiturii) este dublată de jocul inteligenţei imaginative. Lui Iacob Florea îi place ambiguitatea. Sunt sigur şi veţi fi şi Dumneavoastră, după ce veţi citi cartea, că ştie foarte bine ce face, că este foarte stăpîn pe mecanismul poveştii, iar din această pricină naraţiunile sale au aerul unor bijuterii literare. De fapt, chiar sunt. O carte excelentă!

Eugen Uricaru