In volumul „Poezii”, autor Maria Mirea, cititorii vor avea surpriza să întâlnească, în ceasul magic al lecturii, o poezie de o certă modernitate. […] Poeta se deschide, asemenea unei flori, spre multiple stări ale cotidianului, le filtrează prin propriile sentimente şi experienţe livreşti şi, astfel, se împărtăşeşte din „corola de minuni a lumii”, chiar dacă, uneori, în ea, se aude şi murmur de lacrimi. […] Din lăuntrul poemelor, de dincolo de „porţile tăcerii”, ţâşneşte, ca o lavă subtilă, revolta poetei, care-şi doreşte evadarea din „jocuri perverse” şi din „zodia măştilor”: „Omule, în valea plângerii/ albe,/ ai ucis timpul şi te-ai zidit/ între pleoapele de piatră/ ale cuvântului./ Gândurile ţi s-au albit de-atâta-nverşunare,/ aştepţi ultima speranţă care eşti/ chiar tu.” ( „Eşafod în alb” ). Neliniştită şi visătoare, cuprinsă de „ploile revoltate” sau zidindu-se „în cântecul unei pietre”, Maria Mirea este o reală şi emoţionantă revelaţie.