îmi aduc aminte, acum vorbind de dragoste, că, la un moment dat, l-am întrebat pe părintele Stăniloaie ce este existenţa şi el mi-a spus că existenţa este persoana, iubirea şi nemurirea. Şi de atunci m-am gândit de multe ori la povestea asta şi m-am gândit că părintele vorbeşte de persoană, nu de omenire. Vorbeşte de o persoană, fiindcă existenţa este o chestie individuală.
Deci, dragostea nu poate fi definită global, ea este o poveste individuală şi este aventura individuală a fiecăruia. Iubirea, pentru că spunea părintele: „iubirea e motorul”, iată o altă definiţie pentru dragoste şi iubire, motorul a tot ce există pe pământ... şi nemurirea, într-o chestie simplă, şi anume că orice iubeşti ai vrea să dăinuie la nesfârşit. Erau cuvinte simple ale părintelui Stăniloaie, dar erau profunde tocmai pentru că ele devin, dacă nu le defineşti bine, metafizice, pentru că depăşesc imediat paradoxul înţelegerii.
Adică eu am încercat cu părintele să le definim, dar ele sunt mult mai grave şi mult mai profunde. Dacă te gândeşti foarte bine de ce nu omenirea şi de ce persoana, pentru că fiecare om are aventura lui cu dragostea, are aventura lui cu iubirea, are aventura lui cu nemurirea. Deci, existenţa este o aventură a fiecărei persoane. A, în momentul în care vorbeşti de existenţă, în general, este cu totul altceva, nici nu ştiu dacă o poţi defini