Ceea ce ne propune profesorul Sorin Liviu Damean cu noua sa lucrare este o altă dovadă de mare seriozitate. Pentru că Domnia Sa este un om serios. Deopotrivă ca profesor şi cercetător. Scrisul său nu tresare ca apa unui pârâu de munte. E un scris care învăluie cuvintele, le aşterne peste, şi ceea ce iese în final e o poveste, povestea unui om, Regele Carol I, care conduce o ţară şi vede (vede el, dar vedem şi noi), cum creşte ţara în urma lui. Tentaţia de a spune că omul respectiv face totul e mare. O zice Carol însuşi în 1893: „Mă întreb, care ar fi fost configuraţia Europei, dacă eu n-aş fi venit în România? Această aserţiune sună ca o trufie (chiar e, n.n.), dar eu sunt convins că destinele popoarelor depind adesea doar de un singur om, care este, în acest caz, unealta lui Dumnezeu”. A fost Carol I unealta lui Dumnezeu? El o crede: „Poate şi altcineva ar fi putut să preia această misiune şi ar fi putut s-o ducă la capăt cu mai mult succes, dar mă întreb dacă ar fi avut răbdarea şi tenacitatea să ia asupra lui toată osteneala şi munca şi să suporte toate luptele şi adversităţile. O întreprindere atât de grea depinde adesea mai mult de temperament decât de capacitate”. Regele nostru apare astfel ca o fiinţă providenţială, „unsul lui Dumnezeu” din ev mediu, unii dintre contemporanii săi nevăzându-l ca pe o fiinţă normală, înzestrată cu sensibilitate. „Dar nu sunt decât un om”, îi spunea el unei americance care în apropierea Peleşului sărise într-o râpă, gata să-şi frângă gâtul numai pentru a avea privilegiul să strângă mâna unui rege. „Nu este oare curios că nimeni, nimeni nu pare să gândească că sunt şi eu om de carne şi sânge ca toată lumea?” Aici se înşela, confundându-i pe trepăduşii care umblau prin castelele regale, de la Peleş, Pelişor, Cotroceni sau Foişor, cu „toată lumea”.
prof. univ. dr. Ion Bulei