Atât în scrierile Sfântului Siluan, cât și în cele ale Părintelui Sofronie teologia principiului ipostatic este înfățișată în mod catafatic, deși conținutul ei este necuprins și negrăit. La amândoi predomină același element pozitiv, căci amândoi vorbesc despre un Dumnezeu cunoscut și iubit, ale Cărui lumină și prezență se sălășluiesc în inima omului în chip simțit. Dumnezeu îl umple pe om cu harul Duhului Sfânt într-un mod personal și unic. Fiecare om este o persoană, un purtător al principiului ipostatic, pentru că este zidit după chipul și asemănarea Ipostasului Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu. Omul și-a primit principiul ipostatic prin porunca plăsmuitoare a lui Dumnezeu. Fiind zidit după chipul și asemănarea Făcătorului său, el vine în lume purtând în sine un principiu care, precum în Ființa dumnezeiască, la fel și în ființa omenească, nu este nicidecum un principiu limitativ, ci unul care poate să se dezvolte și să se desăvârșească, până ce se umple de plinătatea ființei divino-umane. Numai Dumnezeu posedă principiul originar al Ființei, iar centrul Ființei Sale, principiul Ei cel mai lăuntric, este Persoana-Ipostasul, care reprezintă temelia a tot ce ființează. La rândul său, omul, fiind chipul lui Dumnezeu, se naște în această viață potențial ca persoană-ipostas. înlăuntrul său sunt tăinuite adâncuri: el are puterea de a împreună-lucra cu Ziditorul său pentru a asimila și veșnic a purta în sine viața cea nefăcută a Dumnezeirii. Principiul ipostatic se dezvoltă și se desăvârșește în om prin lupta de a reînnoi înlăuntrul său chipul dumnezeiesc și de a redobândi starea firească a liberei sale determinări de sine. Acest principiu constituie un dar cu care Dumnezeu înzestrează făptura zidită și înțelegătoare, învrednicindu-l pe om să devină cu adevărat stăpân pe propria-i fire. Principiul ipostatic devine lucrător și se reînnoiește în om atunci când acesta primește cercetarea luminii nezidite, care purcede de la Dumnezeul personal și Cel fără de început.
Arhimandrit Zaharia Zaharou