Când am publicat, în 8 iunie 2016, în exclusivitate, în ziarul „Adevărul“, dosarul lui Marian Munteanu de la Securitate, în care apare ca sursa „Ioan“, fără să dau niciun fel de verdict (nici nu aveam cum, eu doar am publicat, ca jurnalist, acest dosar așa cum este el păstrat în arhiva CNSAS), am primit sute de mesaje prin care am fost pusă la zid. Puțini au fost, atunci, de partea mea, înțelegând exact demersul jurnalistic. Cei mai mulți mi-au spus: cum mi-am permis să scriu ceva rău despre fostul lider din Piața Universității? Nu mi se aduceau argumente solide care să demonteze cele scrise de mine, ci doar mi se spunea că nu aveam dreptul să mă ating, în niciun fel, de „Mesia“ din timpul „Golaniadei“.

Alții m-au acuzat că am inventat un dosar întreg. Munteanu însuși mi-a spus că totul este o invenție. Cel mai straniu, dezamăgitor a fost să văd jurnaliști care, în loc să caute adevărul, adică să meargă singuri la CNSAS și să verifice dosarul, așa cum eu am făcut, s-au transformat în apărătorii lui Marian Munteanu. Ce rușine!

Ceea ce făcusem eu fusese să mă acreditez ca cercetător al CNSAS, să stau câteva zile în sala de lectură a instituției, să îmi copiez integral dosarul lui Marian Munteanu, să îl studiez, să pun cap la cap informațiile și să public totul în ziarul „Adevarul“, pentru care scriu de aproape nouă ani. Mi s-a părut un demers firesc, cinstit, de jurnalist care, în timpul campaniei electorale pentru alegerile locale din iunie 2016, a văzut că Marian Munteanu, pentru scurt timp candidatul PNL pentru Primăria Capitalei, s-a încurcat în explicații privind relația sa cu fosta Securitate.

Așa am ajuns la CNSAS, pentru a verifica singură ceea ce o parte a opiniei publice bănuia, anume că Munteanu a fost sursă a Securității. Când am publicat articolul în ziar, nu am dat verdicte, ci am spus că, așa cum arată acest dosar, Marian Munteanu a fost sursa „Ioan“ a Securității, a scris note informative despre un lector portughez cu care era și prieten, dar și despre alți profesori și colegi de-ai lui de la Facultatea de Filologie. Atât făcusem.

In octombrie 2016, la patru luni după ce am publicat dosarul lui Marian Munteanu, CNSAS a făcut publică adeverința din care aflăm că documentele sunt valide, că fostul lider din Piața Universității, deși nu a colaborat în sensul legii, a scris și semnat cu mâna lui atât angajamentul prin care a primit numele conspirativ „Ioan“, cât și notele informative, dar și că, în schimbul acestui „efort“, a primit 500 de lei de la Securitate. Așa că ceea ce mi-a spus Munteanu în interviul pe care mi l-a acordat înainte de publicarea în ziar a dosarului său, anume că acesta este o invenție, o făcătură, s-a dovedit a fi doar o minciună.

In 13 iunie 2016, tot în exclusivitate, tot în ziarul „Adevărul“, am publicat și dosarul de la Securitate al lui Miron Cozma. In cazul lui, CNSAS deja se pronunțase. Verdictul era la fel ca la Munteanu. Cozma nu a colaborat în sensul legii cu Securitatea, adică nu a făcut poliție politică, dar a scris și semnat angajamentul prin care a devenit sursa „Paul“ și a dat note informative despre mineri, colegi de-ai lui. Spre deosebire de „Mesia“ de la Universitate, „Luceafărul huilei“ nu a primit, însă, bani pentru informațiile cu care i-a ajutat pe securiști.

Deși demersul meu jurnalistic a fost identic cu cel pe care l-am urmat în cazul lui Marian Munteanu, după publicarea dosarului lui Miron Cozma, reacțiile au fost, în mare parte, pozitive. Și de data asta am primit sute de mesaje, însă cele mai multe erau laudative. în baza unor informații similare, am realizat că mulți dintre cei care au citit ceea ce am scris reacționau emoțional. Din start, Munteanu, „băiatul bun de la Universitate“, „nu avea cum să fie sursa Securității“. însă Cozma avea cum, se știa doar deja că a fost „băiatul rău“ din timpul Mineriadelor. Cam acesta era raționamentul în multe dintre mesajele primite de mine.

Din august și până în octombrie 2016, perioadă în care am scris această carte, având la bază și o amplă cercetare făcută în arhivele CNSAS, m-am gândit de foarte multe ori la cât de emoțional ne judecăm propria istorie. Cât de simplu e să credem sau să nu credem ceva. Nu contează, de multe ori, ce date avem în fața noastră, nu contează nici că putem verifa informațiile. Contează doar ceea ce simțim. Atât.

Istoria e foarte crudă. de multe ori, ne doboară. Ne dă peste cap credințe, idealuri. Unii alegem, mai bine, să nu o știm. Dar asta nu înseamnă că ea nu mai există. Există, chiar și foarte dureroasă, așa cum ni se pare că este câteodată.

Ramona Ursu