Unii (niște ignoranți neînstare) vor crede, auzind că
Răzvan Nicula a publicat un volum de versuri, că avem
de-a face cu un prozator rătăcit printre poeți. Făcând asta,
probabil că nu l-au citit pe Saramago, marele condeier
lusitan, cel care spunea că pentru a scrie un roman ai
nevoie, printre altele, și de poezie. În vremurile acestor
zile stranii, în care versurile (de-a dreptul „albe”) sunt
înșiruiri de cuvinte, de cele mai multe ori goale, Răzvan
Nicula se întoarce (și ne întoarce) într-un alt ev al poeziei,
unde prozodia e atotstăpânitoare, nefăcând compromisuri
cu absența eufoniei, esențială pentru el, şi nesacrificând,
în vreun fel, sentimentul, mesajul, trăirea. Demersul
lui versificator se înfruptă din simțirile recrudescente
ale sufletului de poet, iubirea, cu aura ei tristanescă de
melancolie, căderea, cu simbolistica aferentă, încărcată
de sensuri, minciuna, absența, regretul mărturisit doar
dindărătul colii de hârtie, fiind elementele marcante ale
volumului, tematica și atmosfera trimițând cititorul într-un
ținut aparent minulescian, prin care va fi călcat mai demult,
însuși marele Poe. „Uitarea mea de mine” este cartea unui
poet deghizat până acum în prozator, venită ca o obligatorie
întregire a unui destin literar, pe care-l prorocesc, deloc
subiectiv, ca aflându-se pe un traiect ascendent, înspre
mult râvnita lumină dătătoare de strălucire. Pentru că doar
un poet adevărat, dintre cei născuți cu beteșugul ăsta, poate
scrie astfel: „Şi, tremurând, o lacrimă fugară/Din ochiul
meu golit de carnaval/La fel ca multe altele, banal,/Care-n
uitarea neagră o să piară.”
Mihail Soare