Poezia Mariei Dimian nu vine oricum, ci după două romane, publicate deja. Am detectat în planul lor diegetic o însuşire comună, bazată în special pe un anumit tip de psihologizare caracterială, coagulat în jurul ideii de pedagogie negativă, dar nu numai. În cel de-al doilea roman, Doamna cu părul roşu, personajul Sofia găseşte o soluţie la felul ei degradant de a fi, anume crima. Iar crima sau autocrima, în cazul ei, poate fi interpretată şi ca o crimă simbolică, a depăşirii unei anumite bariere mentale, de ce nu şi a unei vârste. Cu siguranţă, omor-ul liric prezent în versurile de faţă îşi are parte din rădăcini şi în acest filon simbolic, manifestat ca ritual pedagogic, acolo unde moartea înseamnă doar schimbare de paradigmă. Romanele în cauză erau menite să-i deschidă uşa spre o consacrare în proză, dar autoarea schimbă macazul spre poezie.

De ce, după proză, poezia ar deveni ceva obsedant, râvnită ca un trofeu în colecţia de abordări literare? Actul în sine, ridiculizat oarecum de un autor francez precum Pierre-Antoine Lebrun, nu-i este specific Mariei Dimian, întrucât ea îşi asumă o direcţie clară, un destin literar în care crede. Şi o face programatic, cu mijloacele care sunt perfectibile, e drept, dar care reprezintă paşii spre o vocaţie literară. De altfel, în raport cu generaţia căreia îi aparţine, Maria Dimian se distanţează de o poezie zgomotoasă, cu multe neologisme (pe filieră anglo-saxonă), cu trivialităţi pe alocuri, nefiind aşadar în trendul care a impus în anii din urmă, şi mai impune încă, o modă literară specifică unei avangarde de conjunctură. N-am reţinut decât un singur termen, facebook, care vine în sprijinul acestui trend. În contrasens, însăşi opţiunea ei francofonă (prin această ediţie bilingvă, ori prin studii), chiar dacă clasicizată oarecum, justifică un temperament al literaturii aşezate pe valoare, ca tendinţă, pe excepţia dată de opoziţia faţă de banalitatea rezultată din ceea ce devine prea comun în cotidian. Asta nu înseamnă că poezia Mariei Dimian duce lipsă de termenii unei modernităţi de secol 21, numai că este dozată cu bun simţ, fără a atrage atenţia într-un mod strident. În plus, are şi acea senzualitate nevinovată, dar efervescentă, care trimite direct la naturaleţea copilăriei (2015, în avion).

Pe de altă parte, expresiile cuminţi, în sens pozitiv, din poezia Mariei Dimian, duc la un spaţiu mai pur, armonios, al cuvintelor care izvorăsc dintr-un sentiment romantic. Un romantism de facto, înregistrat şi prin temele propuse, dintre care am amintit deja moartea şi viaţa (iubirea), ori prin leit-motivul temporalităţii dat de cele două cicluri, din lună şi din soare, în care sunt încadrate poeziile. Firul discursiv al acestui etimon al ciclicităţii, o ţesătură binară sugerată cromatic doar de alb şi negru, invocă atât normalitatea cât şi ambivalenţa. Astfel, iubirea este şi suferinţă, dar numai în sensul în care trebuie să moară pentru a reînvia altfel: „mi-e dor să mă doară” (2013); „că dor eCele câteva reflecţii despre cartea Mariei Dimian, la care am recurs, nu epuizează inventarul de reprezentări favorite care o recomandă pe autoare drept scriitor de vocaţie, destinatară a unei chemări speciale. Hărăzită fiind cu daruri, important este ca Maria Dimian să se responsabilizeze pentru a-şi permanentiza talentul şi, mai mult decât atât, să pună în slujba comuniunii, şi nu neapărat în cea a comunicării, sufletul său mare.

Florin Ţupu