La 40 de ani de la fondarea, pe 3 martie 1977, a Cenaclului de Luni, şi la 33 şi jumătate de la interzicerea sa, în toamna lui 1983, când, la început de an universitar, nu i s-a mai permis să-şi reia şedinţele săptămânale, momentul e potrivit şi pentru aniversare, şi pentru un bilanţ. Cifra în sine impune. „Schimbarea de prefix”, de la 30 şi… la 40 şi…, e o „bornă” semnificativă. Cu atâtea decenii de activitate scriitoricească în spate, o serie întreagă de foşti „lunedişti” au făcut cariere spectaculoase ori măcar meritorii, au publicat multe cărţi, au înnoit mentalităţile şi retoricile poeziei româneşti, în special ale poeziei, contribuind şi la evoluţia prozei, a dramaturgiei, a criticii, grăbind tranziţia literaturii autohtone de la (neo)modernitate la postmodernitate. Au trecut anii şi deceniile, cu tot felul de peripeţii. A căzut regimul totalitar care tolerase cenaclul până când a simţit că reprezintă un prea mare „pericol” şi l-a interzis. În sfertul de secol şi mai bine de postcomunism scurs şi el între timp, „lunediştii” au continuat să scrie, dar au şi construit instituţii culturale, literare, editoriale, au participat la înnoirea universităţilor, s-au implicat şi în viaţa politică ori mediatică, susţinând energic progresele democratice ale ţării. Au plătit şi un preţ amar: poate uzura tinereţii trăite sub o dictatură, poate eforturile epuizante ale perioadei de după 1989 explică plecarea prematură a prea multor „lunedişti” către o lume mai bună. E vorba – totuşi! – de o grupare literară încă vitală, cu destui reprezentanţi foarte productivi şi care mai au puţintel până la senectute, în orizontul mai larg al primei generaţii literare româneşti postmoderne, la rândul său aflată în plină desfăşurare pe scena culturală contemporană. Bilanţul e – deci – doar unul „de etapă”.

I.B.L. & C.V.