La o oră după operaţie, aşezat incomod pe patul unei camere de la parter, legat de o mie de tuburi conectate la tot felul de aparate de reanimare, priveam, prin uşa larg deschisă (era în august), parcul spitalului. Vedeam, dincolo de gardul verde care-l separa de parcul orăşelului, oameni plimbându-se, certându-se, îmbrăţişându-se… mă rog!, forfota obişnuită a parcurilor din lumea întreagă. Priveam şi mă întrebam: „Am să mai fac şi eu aşa, vreodată?” Ca un răspuns la întrebarea mea profundă, apăru, în cadrul uşii deschise, o veveriţă foarte roşcovană, cu o coadă stufoasă mai mare decât ea, care-i folosea drept sprijin pentru poziţia „în picioare”, pe care o adoptase ca să mă privească.