De la încorporarea sa în rândurile Armatei Albe în 1919, la alegerea vieții monahale în 1924 în urma unui pelerinaj la Muntele Athos, soarta arhiepiscopului Vasili, pecetluită de credința lui neclintită și o spiritualitate profundă, a fost marcată de Istorie. După mai mult de douăzeci de ani petrecuți în „republica monahală”, pleacă la Oxford – pentru a-și continua studiile patristice – și apoi la Bruxelles, unde a fost numit în 1960 arhiepiscop al eparhiei din Belgia a Patriarhiei Ruse. Până la moartea sa, din 1985, el nu va mai trăi niciodată pe pământul Rusiei sale natale. Prima parte, consacrată anilor de tinerețe, descrie, din interior și cu o rară sinceritate, perioada Revoluției și a Războiului civil: simțul său de observație face minuni, și Soljenițîn nu a s-a înșelat cand a preluat aproape fără nicio schimbare mai multe din paginile sale despre evenimentele anului 1917. Descrierea lui e poate un tablou mai autentic decât cele prezentate în multe cărți de istorie. Cea de a doua parte, a amintirilor despre Biserică, începe treizeci de ani mai târziu, când preotul (1951) și apoi Episcopul (1959) a început să participe la multe sinoade și congrese internaționale. Poziția lui în Biserica Rusă de „exilat” l-a făcut un observator precis, uneori dur, chiar critic, al instanțelor ortodoxe, dar acest slujitor neobosit și devotat al Bisericii a spus și a scris întotdeauna ceea ce a gândit, oricare ar fi fost situațiile sau persoanele implicate. Prezentate aici pentru prima dată în traducere românească, amintirile arhiepiscopului Vasili din perioade puțin cunoscute sau chiar greşit înțelese, sunt – atât prin aspectul lor „civil”, cât și prin cel „religios” – neprețuite pentru cei ce vor să înțeleagă istoria Rusiei și a Bisericii ei.
Arhiepiscopul Vasili (Krivoşein, 1900-1985) este unul dintre cei mai importanți prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse din a doua jumătate a secolului al XX-lea și o figură marcantă a mișcării ecumenice.