Înfrângându-şi temerile, Anda Maria Neagoe se încumetă, iată, să iasă în lume după o prelungită tăcere editorială. Poeta, reamintim, debuta (în anii ’80) în paginile revistei Orizont, sub girul lui Anghel Dumbrăveanu, cel care i-a şi urmărit, o vreme, traiectoria lirică. Acum, aflând că Dragostea are picioare repezi, slalomând printre atâtea obligaţii, profesionale, cu deosebire, poeta recidivează. Fiindcă, în 2001, ea îşi făcea intrarea pe scena lirică cu placheta Poem pentru o cauză şi, între timp, refuzând hotărât abandonul, a şi scris (cu sincope), adunând o bogată producţie de sertar, care, valorificată, ar putea isca o veritabilă avalanşă editorială.
Să notăm că, asaltată de frustrări şi spaime, această poezie confesivă, deplângând viaţa trăită „cu amânare”, contabilizând trecute răspunsuri şi întrebări, nu foloseşte, în ciuda undei depresive, recuzita noir. E vorba de o singurătate asumată, decretând retragerea din lume, răscolind cenuşa unor „amintiri apuse”; dar, contemplându-şi pustiirea afectivă, poeta ştie că dragostea nu se devalorizează. Ea rămâne „o poruncă Dumnezeiască” (v. Capriciu duminical). Stăruie, fireşte, îndoiala; neîncrezătoare, se refugiază – ca o umilă umbră – într-un pustiu crepuscular, cu sufletul sângerând: „Din păcate / există întotdeauna o noapte a înfrângerii”. Chiar dacă iubirea, cu forţa-i irezistibilă, anunţă „o sfâşiere a luminii”.
Volumul poate fi citit şi ca „o consultaţie”în contralumină, pledând, într-o lume indiferentă, pentru dăruire. Da, „bucuria vine / preţ de-o clipă” şi, din păcate, sentimentele sunt inutile în lumea de azi, de ferocitate pragmatică: „nimeni nu mai are nevoie de asemenea accesorii”, constată, cu mâhnire, poeta, cercetând decalogul unui om „care vine şi pleacă”, printre atâtea gânduri istovite sau fericiri solemne, descoperind „gustul malign / al dragostei, / precum în război...” (v. Jocul de-a dragostea). O Scrisoare din exil ne avertizează: „nici bucuria şi nici tristeţea / nu vin la timp / prima întârzie / a doua te surprinde mereu”. Iar „dragostea are picioare repezi, / până să ridici obloanele / te trezeşti de unul singur / în lumină, strident.” (v. eu sunt stăpân peste da sau nu). Încât, legată de trecut, invocând timpul reamintirii („al celui ce locuind într-o inimă / caută o ieşire”), poeta caută, de fapt, o posibilă regenerare: „fără bacovia / am hotărât”. Şi: „lucrurile ar trebui revizuite, / precum dimineaţa / la trezirea din vis.” (v. Treziri).
Alte câteva decupaje pot proba această râvnită smulgere dintr-o viaţă sterilă: „uimit întreb despre / zborul din vis, / un pas măreţ / precum Dragostea, / acest cântec / care veghează-aşteptând../ om făcut din cuvinte, / cu patimă, / sortit sufletului din preajmă.” (v. Înger necesar). În fine, în Sens şi măreţie, poema care închide volumul, aflăm (ca o sentinţă definitivă): „cu dragostea este ca la război / graţios şi desfrunzit / vine iarna şi rămâi în tranşee, // soldat mărşăluind pe trudnicul drum.” Încât, urmându-şi drumul (liric), constatăm cu bucurie că acea fată firavă, temătoare şi îndrăzneaţă, cu verb original, amânând publicarea (din pricini doar de ea ştiute), care, la distanţe mari de timp, se înfăţişa poetului Dumbrăveanu în redacţia de altădată a Orizont-ului, n-a abandonat cauza. Şi ne oferă acum un buchet de poeme, redevenind vizibilă. Nu vor mai trece, sperăm, vreo alţi cincisprezece ani pentru a semna un nou titlu. Mai ales că sertarele sunt pline. O aşteptăm...

ADRIAN DINU RACHIERU