Poeziile acestui volum se disting printr-o peliculă de lirism şi o stranie notă de impersonalitate, transpuse cu o maximă economie de text. Ţinuta sobră duce spre o quasi-dispariţie a sentimentului, substituit, în cazul de faţă prin metaforele revelatorii, de o deosebită originalitate, care surprind, precum înflorirea deşertului primăvara. Discontinuitatea frazării, în care se vizualizează pete de lumină, cu absenţa cuvintelor de legătură/umplutură, poate fi un sindrom al postmodernismului, un protest împotriva formulărilor onctuoase, prolixe adesea ale poeziei secolului trecut: „ploi cu priviri înmugurite / mângâie harpele nopţii / înfiorate / sub văluri verzi / dealuri desculţe / la primul lor bal”
O peisagistică atemporală predomină în acest volum. Flash-uri imagistice apar într-o oarecare discontinuitate, cu atât mai bine conturate astfel: „se îmbrăţişează / sălciile înfiorate de vânt / lumini curgătoare lucesc / în ochiul blând al nopţii / linii frânte / unghiuri destrămate / cu graţie se rotunjesc / în oglinzile lunii”
Imaginaţia autoarei este cu adevărat deosebită. Versurile sunt benefice, „solare vise”, de o luminozitate pozitivă. Uneori apar inovaţii precum „în ionatane amintiri/şi clipe pădureţe”/…/„furişe umbre”/„prin graţia de undelemn a alunilor…” (Aurul vechi).
Nu este în intenţia poeziilor de faţă să spargă monotonia curgerii continue, ci mai degrabă e vorba de întreţinerea ambianţei calme, nonviolente, „noncombat”. Lipseşte chinul de a inventa probleme şi atitudini, ambianţa fiind de împăcare cu sine şi revelarea miracolelor ce se pot ascunde chiar şi în alcătuirile mai puţin expresive ale lumii în care „iarba toarce poveşti…” iar în transparenţa luminii „soare blând aduci, copile/ în cenuşiul zilei/ când alergi /cu sărituri de ied şi ochii de lumină/ prin valul rece al lumii.”
Atmosfera se încălzeşte uşor în momentele în care detaşarea de ambianţă dispare pentru intrarea în scenă a sentimentelor: „cum afli tu, copilul meu / fluturi de cuvinte / dănţuind în lumi de floare / şi surâsuri alizee / ascunzându-se în aluni? / şi cum de ajungi- neştiutor de gropi / şi de hârtoape – / la aurul din genuni?”
Autoarea ne surprinde cu paradoxuri precum „uraganul a dispărut în vânt” şi imagini surprinzătoare precum „într-un hohot de aer/ întreaga furtună se duce la fund...” şi rime, probabil involuntare, „pe drumul cu spini/ rătăceşte/ o herghelie de crini.”
Multă frumuseţe străbate şi din poemul pe care îl citez în întregime: „linişte deplină / nici fir de cântec nu se-aude / în lumea de-ntuneric / doar troznetul încheieturilor / bătrânei pianine / traversează ere / se avântă în dans / prin trupul nopţii / sunete albe şi negre / sar ziduri vechi / luminează cotloane / invadează pieţe / bate ceasul / în turnul burgului / pustiu / sub capacul prăfuit al pianinei / îmbrăţişate în tăcere – / siluete albe şi negre”
E. L. Bureriu
