Cartea preotului iezuit Antonio Spadaro, actualmente director al celebrei reviste “La Civiltà Cattolica”, pune o întrebare arzătoare pentru omul contemporan căzut sub vraja televiziunilor şi/sau a Internetului: la ce foloseşte literatura? În titlul ales de autor, semnele de punctuaţie sunt importante: ghilimelele care însoţesc verbul sugerează că literatura, spre deosebire de economie, informatică, medicină sau drept, nu are o deschidere spre practic, spre profit, fiind, prin urmare, “nefolositoare” pentru omul contemporan utilitarist şi ahtiat de profit financiar şi vizibilitate socială. Semnul de întrebare care însoţeşte titlul arată că autorul, cu toate că este un intelectual rasat şi extrem de cultivat, nu are pretenţia de a oferi un răspuns definitiv la dezbaterea lansată, ci se mulţumeşte să(‐şi) pună o întrebare semnificativă şi să schiţeze câteva ipoteze de lucru.Structura volumului are aspectul unui “şantier”,prin multitudinea surselor, varietatea referinţelor şi erudiţia dezbaterii. Prima parte abordează “folosul” literaturii, partea a doua detaliază “folosul” lecturii critice, iar partea a treia dezbate experienţa teologică a literaturii (o abordare explicită ‐ prezentarea lui Christos în literatură ‐ şi o abordare implicită ‐ călătoria ca “pădure de simboluri”). Varietatea aspectelor literare abordate de Antonio Spadaro este deconcertantă, iezuitul propunând o abordare pluridisciplinară, o adevărată simfonie filosofico‐teologico‐literară: de la “literatura ca nevroză” la “literatura ca viaţă”, de la “viziunea” scriitorului la “deschiderea unui loc lăuntric”, de la mistică la canon, de la “noutatea” în literatură la ipoteza unei “cristologii literare”, de la călătoria ca “travaliu” la călătoria ca “imposibilă întoarcere” şi “itinerar spiritual”. “Orice poezie, orice povestire, orice roman este un act critic faţă de viaţă. Cel ce scrie ia loc în univers şi, plecând de la această poziţie, îşi elaborează, la modul realist, fantastic, utopic sau satiric, propria lume, reinterpretând‐o, iubind‐o sau contestând‐o pe aceea în care «şade»”, scrie Spadaro în cuvântul înainte la cartea sa.