Picturile lui Theodor Pallady atrag prin poezia lor. O poezie concretă. Poate fi atinsă, dar n‑ar fi acolo unde o atingi. Nu știi, la început, de unde vine și chiar asta intrigă, pune pe gânduri, «prinde». Poate suna paradoxal, însă lucrările lui par să atragă tocmai pentru că, vizual, nu sunt atrăgătoare, în sensul că «nu sar în ochi»: culori diafane, mai degrabă fade, desaturate; linii sobre – tandre și reci deopotrivă; compoziție epurată, aproape rudimentară. Nimic excesiv, dramatic, nimic care să iasă din registrul unei relative banalități.
Laconismul iconografic palladin e însă mult mai elaborat decât ne lasă să întrevedem o pictură sau alta. Aparența de simplitate a pânzelor sale ascunde un joc profund al corespondențelor, fie în cadrul aceluiași tablou, fie între tablouri diferite. Pallady țese o poveste, încifrează un sens, cumva ca în desenul misteriosului covor din romanul lui Henry James. De aceea, e unul din pictorii care trebuie «citit» cu răbdare înainte să ajungi la miezul de delectare confesivo‑estetică ce ne așteaptă în pânzele lui, și care devine din ce în ce mai precis odată cu depășirea fiecărui prag de lectură: de la cel superficial la cel problematizant, până la senzația (doar senzația?) lămuririi. Această promisiune abia rostită, sau foarte discret exprimată vizual, e ceea ce pare să atragă de la bun început în tablourile sale.