Profesorul Ştefan Velovan (1852-1932) aparţine primei generaţii de pedagogi români care au împământenit la noi studiul pedagogiei în şcolile normale. Pregătit la universităţile europene de la Viena şi Gotha, avea o solidă şi foarte întinsă cultură, nu numai în filosofie, logică, psihologie, ci şi în pedagogie.
Ştefan Velovan a fost un redutabil filosof şi logician. În filosofie a fost împotriva concepţiilor metafizice, aprioristice, transcendentale sau metapsihice. El a promovat o filosofie realist-empiristă afirmând că experienţa este identificată, în primul rând, cu individualul. Universalul nu este dat de experienţă, fiindcă se repetă şi, ca atare, este abstract, ci este o construcţie a gândirii, un produs al activităţii gândirii.
În psihologie a elaborat un adevărat tratat de psihologie pedagogică intitulat Mecanica psihologică. Urmând pas cu pas psihologia lui Herbart, Velovan reduce toate fenomenele psihice la idei sau reprezentări.
Profesorul Velovan a fost atras de pedagogia lui Herbart fiindcă ea se prezenta, la vremea aceea, ca un „sistem” de adevăruri ce se baza pe un fundament ştiinţific. El a preluat şi a aprofundat în spirit critic ideile pedagogiei herbartiene, aplicându-le la condiţiile de viaţă ale poporului nostru. Ştefan Velovan a reuşit să creeze în România o adevărată şcoală pe care discipolii săi au numit-o „curentul velovanist”.
Adrian Michiduţă
