Cartea de faţă schiţează o confruntare ştiinţifică între asistenţa socială dezvoltată şi practicată în Germania şi aceea din România. Diferenţele şi similitudinile sunt uşor de observat şi subliniază paradigme diferite ale practicării şi conceptualizării asistenţei sociale în cele două ţări europene. În vreme ce orientarea acţiunilor asistenţei sociale din Germania ţinteşte spre grup, comunitate, stat, în România aceasta continuă să aibă în centrul atenţiei, în cel mai bun caz, categorii sociale vulnerabile. Consecinţa poate fi o accentuare a segregării sociale, în locul unei incluziuni sociale. În Gerrnania, acţiunile asistenţei sociale au ca scop bunăstarea indivizilor locuitori ai unei zone, iar în România, scopul intervenţiilor este salvarea unui individ, a unei familii. Ce se pierde? Se pierde în primul rând efectul preventiv: cei ce locuiesc anumită arie sunt expuşi adeseori aceloraşi factori de risc, chiar dacă doar anumiţi indivizi, cei mai vulnerabili, vor reacţ.iona imediat necesitând sprijin. Intervenţiile asistenţei sociale reclamă salvgardarea drepturilor fundamentale ale omului, drepturi care se estompează atunci când intervenţiile se fac din perspectiva carităţii. În vreme ce la noi acţiunile de asistenţă socială au o caracteristică insulară (individ, familie, categorie socială vulnerabilă) şi primară (în special e vorba despre caritate sau „ajutoare" prevăzute prin lege), în Germania acţiunile ţintesc toate categoriile sociale dintr-o anumită zonă (cartier, municipiu, regiune) şi creează condiţiile şi atmosfera unei participări colective pe bază de voluntariat, prin desfăşurarea unor activităţi în folosul comunităţii sub îndrumarea sau cu sprijinul profesioniştilor asistenţei sociale. Aceste intervenţii — mişcări largi de asistenţă socială în favoarea comunităţilor — se realizează în toate etapele (de la sesizarea dificultăţilor şi luarea deciziei până la implementare), în mod integrat (implicând administraţia locală, asistenţi sociali, dezvoltatorii locali, voluntari) şi în baza unei solidarităţi trăite şi nu doar ideologizate, ca expresie a unei orientări spre auto-organizare şi autodezvoltare. În România, conceptul de muncă în folosul comunităţii are mai degrabă o conotaţie punitivă; în Germania, ea este expresia spiritului civic. Înţelegem astfel mai bine ciocnirile dintre societatea germană cu viziunile şi tradiţiile ei de asistenţă socială şi valul de migra-ţie, alcătuit inclusiv din români emigraţi, purtători ai altor sisteme de valori, mai ales cu privire la ajutorul social la care au dreptul şi atitudinea participativă. Formarea asistenţilor sociali în România, plasată la nivelul universităţilor, lăsa impresia unei organizări superioare faţă de aceea din Germania. Dar la o privire mai atentă realizăm faptul că asistenţa din Germania s-a dezvoltat treptat, în acord cu dinamica societăţii, într-un proces „natural" de căutare şi reflecţie asupra soluţiilor, în vreme ce la noi aspectul formării a intrat sub imperiul unor decizii luate de sus în jos (cui prodest?), făcând abstracţie de realitatea românească şi reflectând mai degrabă aspecte de suprafaţă ale vieţii asistenţei sociale din alte ţări sau continente, în absenţa unei înţelegeri profunde a principiilor ei de dezvoltare şi acţiune.