Prin lucrarea de față, se încearcă o analiză a modului în care ființa ființării întemeiază gândirea în filosofia parmenidiană, precum și a reverberațiilor acestui tip de întemeiere în câteva din filosofiile importante pentru timpul nostru. Faptul că gândim ființa (ca) fiind, remarcat mai întâi de Parmenide, trebuie iarași exprimat în limbajul acestui timp, dând seamă despre modul în care gândim. Numit poate prea formal și prea devreme,,axiomatic”, modul de gândire a ființei dă legea de ordine a ceea ce omul numeste ,,realitate”, fiind, de aceea, atât de important. Foarte important însă e ceea ce, cronologic, precede „axiomaticul” - ,,știința” aparenței ființei, numită de Parmenide ,,doxa”. Regăsită și după marea lecție a întemeierii dată de zeiță în poemul parmenidian, doxa e aceea ce rămâne, acum ca și atunci, cu adevărat de re-înțeles.