De la Antichitatea păgână şi până
la spiritualismul francez din secolul
al XIX-lea, religia naturală a fost
punctul de întâlnire al gânditorilor
raţionalişti şi religioşi care au
văzut în ea temelia invariabilă a
oricărei religii, baza comună care
îngăduie dialogul. Religia naturală
se împotriveşte dogmatismului,
este universalistă şi tolerantă. Eseul
de faţă prezintă nucleul teoretic
permanent, precum şi evoluţia
tematică a religiei naturale de la
Cicero şi până la Jules Simon; nu
sunt omişi nici Erasmus, Spinoza,
Locke, Hume, Voltaire, Rousseau
sau Kant. Ni se arată totodată felul
în care religia naturală ajută la
formarea unei gândiri personale
şi libere, în cadrul căreia religia
şi filosofia, în loc să se combată,
încearcă să dialogheze. E firesc,
aşadar, să începem colecţia noastră
cu această lucrare.
Dumitru ȚEPENEAG

***

O noţiune care parcurge o atât de
lungă perioadă a istoriei filosofiei,
cel puţin nouăsprezece secole,
nu e neapărat reluată în acelaşi
sens, în funcţie de aceleaşi mize
teoretice sau practice. Mai ales că
aici e vorba de o poziţie defensivă
şi totodată polemică, făcând parte
dintr-o strategie care vizează fie
să apere religia în cadrul filosofiei,
fie să acorde filosofiei dreptul de
a critica dogmatismul religios. În
acest vechi conflict între filosofie
şi teologie, oare trebuie, pentru
a răsturna vechea metaforă, ca
slujnica să devină stăpână? Nu s-ar
putea să renunţăm la orice poziţie
de dominare sau de supunere?
Vom vedea că acestei atitudini îi
corespunde proiectul de elucidare
şi apărare a unei religii naturale.
Jacqueline LAGRÉE