Romanul este o lungă meditaţie asupra timpului, din perspectiva emoţională şi psihologică a unui bărbat copleşit de dispariţia fiicei sale de numai trei ani şi a cărui existenţă se schimbă dramatic după această tragedie. Construit pe mai multe planuri temporale, în care trecutul – loc de refugiu din prezentul prea dureros – revine obsesiv ca introspecţie cathartică sau, dimpotrivă, culpabilizantă, romanul se ţese în jurul a trei familii din generaţii diferite şi al cîtorva teme ce se constituie în repere ale existenţei colective şi individuale: raportul adulţi-copii, relaţia dintre părinţi şi timp, nevoia de regăsire a vîrstei copilăriei şi a inocenţei pierdute. Dincolo de dramele personajelor stăruie o încredere neclintită în capacitatea omului de a manipula mental contururile timpului, pentru a-i găsi virtuţile tămăduitoare.