Volum dedicat Centenarului Marii Uniri, editat de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj

Transilvania din cuvinte e continuarea firească a Clujului din cuvinte, dar şi a Clujului din poveşti, a Clujului din legende, a Luminii din cuvinte, a albumului 100 de ani de viaţă literară românească… Toate, antologii pe care le‑am gândit şi editat din 2005 până astăzi.

În 2015, Anul Luminii, mă întrebam dacă, în 2018, la Centenarul Marii Uniri, vom fi în stare să găsim cumpăna dreaptă, să exaltăm fâşia de lumină din fragmentele de istorie hărţuită ale acestui secol de existenţă? Să recompunem rotundul unui trecut ale cărui produse suntem, inevitabil şi iremediabil. Să ne procurăm, aşadar, un viitor.

Avem un sprijin: limba română, cea care e, zice Eminescu, împărăteasă la ea acasă. Scriitorii vă pot fi călăuze. Transilvania din cuvinte e şi o propunere de meditaţie.

Om al locului şi al limbii române fiind eu, patriotismul mi se pare de la sine înţeles, un sentiment şi o stare moştenite deodată cu deschiderea, curioasă şi implicată, spre toată „străinătatea”. Eşti român aşa cum alţii sunt englezi, chinezi ori… persani. Nu‑i de laudă, nici de pus cenuşă în cap. Ţine de locul naşterii, de, mai ales, limba în care vorbeşti/gândeşti. Nu‑i un dar anume şi nici blazon care să te scutească de îndatoririle de om al vremii tale. „Ruşinea de‑a fi român” e o invenţie a ultimelor decenii.

Circula, în anii ‛70, o anecdotă cu sensurile nu de tot exploatate: o ţărancă ardeleancă se află în tren, într‑un compartiment; alături de ea, un tânăr cufundat în lectură. „Grea carte mai citeşti, domnişor”, intră în vorbă femeia. Cu un accent străin, tânărul îi spune că are examen curând, e student la medicină, la Cluj. „Da’ cum ţi‑e numele”, insistă femeia. „Rodriguez”. „De unde eşti de loc?” „Din Paraguay”. „Aha”, zice, pe gânduri, femeia şi pune apoi întrebarea fundamentală: „De‑al cui din Paraguay?” Nu inocenţă era la mijloc, şi nu coborâre a lumii la nivelul ritualurilor de comunicare din satul ei, deşi nici asta n‑ar fi fost de ocară. Ea ştia că omul se defineşte prin mai multe apartenenţe concentrice, că este el, ca individ, are un nume, o profesiune, dar are şi un loc, un neam, o ţară. Este neapărat al cuiva şi e bine să se definească prin ai lui. Aş evoca aici şi o scenă din filmul din 1947 Jocurile sunt făcute, pe un scenariu semnat de Sartre. Acolo, cei morţi intră, pe o portiţă pitită într‑o fundătură, în tărâmul celălalt. Dar ei se pot plimba oricând, nevăzuţi, printre cei vii. Proaspăt locuitor al tărâmului umbrelor, eroul vede, de pildă, un filfizon viu urmat de o suită de strămoşi nevăzuţi, indignaţi de cum le face de râs truda şi numele acest urmaş care i‑a uitat. Şi vede şi strămoşi fericiţi că numele le este dus mai departe cu cinste. Nu contează aici subiectul, ci această imagine a responsabilităţii generaţiilor succesive. A datoriei subînţelese de a da prezenţă şi continuitate unor momente/figuri istorice, de a păstra activă şi vizibilă ţesătura pe temeiul căreia suntem şi înaintăm. Nu trăim într‑un decor rece de mucava, ci într‑un freamăt de trecut şi prezent. Putem descoperi pretutindeni urme care să ne îmbogăţească trecerea. Să‑i dea un sens, un rost, o legitimare.

Ideea Marii Uniri a devenit, din motive obscure, o idee extenuată. Anii interbelici au fost prea puţini şi prea neîndemânatici pentru o aşezare, iar internaţionalismul proletar nu i‑a venit nicidecum în ajutor. Naţionalisme mai aspre, dar mereu mai abile în a‑şi rosti diplomatic revendicările/drepturile au transformat naţionalismul românesc, pe nesimţite, în aberaţie (neapărat „comunistă”), în desuetă atitudine neconformă cu europenizarea şi cu globalizarea, în instrument utilizat în căutare de argument electoral. Aşa încerc să‑mi explic faptul că descifrarea în spaţiul mioritic a orizonturilor inconştientului care fac parte din „fiinţa şi substanţa noastră”, tentată de Blaga, a căzut în derizoriu. Faţă‑n faţă cu non‑locurile lumii contemporane, indiferente şi nerăbdătoare, cu aglomerarea semnelor că rătăcim într‑o lume ce pe nesimţite cade, am fi putut găsi în spaţiul mioritic un loc al nostru. Lucian Blaga ne oferea un nume – ar fi fost slujba noastră să‑i construim o realitate.

Societatea românească trece printr‑o stranie criză identitară. Stranie, căci greu reperabilă în doze atât de acute şi de a‑tipice la vreun alt neam. Naţional şi patriotic sunt, la noi, cuvinte de ocolit atunci când nu le ataci cu superioritate, în răspăr cu tot ce se întâmplă azi în lume. Atributele lumii contemporane – mondializare, globalizare, comunizare, masificare, internetizare – depersonalizează periculos, e adevărat, dar reconsiderări paşnice şi fireşti ale apartenenţei le ţin piept pretutindeni. Europa funcţionează ca un tot numai privită de la distanţă. De aproape, diferenţele au fost mereu puternice şi aşa vor rămâne o bună bucată de vreme. Orice uniformă creşte pofta de costume personalizate.

Românismul e pentru români cauză, nu efect. Românii pun în seama românismului lor, pripit şi nediferenţiat, toate neîmplinirile, toate ororile. Pe acest fundal ne‑isprăvit şi foarte critic, intervine iluzia rezolvării rapide, printr‑o minune (fie ea întâmplare ori om, neapărat providenţiale!), a neîmplinirii româneşti. Andrei Pleşu are dreptate: „În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute. Devine o boală […] A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, «în afară», a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitaţii.” Înseamnă să nu mai fii în stare să răspunzi „de‑al cui eşti”. Numai un neam deloc împăcat cu propriul trecut poate cheltui atâta energie neagră pentru a demola tot ce‑l înconjoară.

Constat, de o bună bucată de vreme, o tot mai accentuată, mai diversă şi de o calitate în creştere manifestare a unui fenomen pe care l‑am numit re‑locuirea culturală a Clujului, a oraşelor şi satelor României. Reîntoarcerea la actul cultural sub cele mai variate şi, uneori, surprinzătoare moduri e semn că românii au redescoperit cea mai sigură, mai neîndoielnică şi mai înaltă cale de asumat şi consolidat identitatea naţională în chiar plin proces de aliniere la norme continentale şi mondiale: Cultura.

Am cerut colegilor, simplu, să‑mi trimită texte despre Transilvania, lăsând la alegerea lor genul, perspectiva, tonul şi tonalitatea. Veţi găsi, astfel, în acest volum studii sobre despre istoria, geografia, literatura, folclorul acestui ţinut alături de confesiuni poematic‑sentimentale, de evocări ale unor importante figuri legate de Marea Unire, de poeme şi fragmente de proză. Deşi lucrate independent, textele, veţi vedea, se întreţes, îşi răspund; un soi de canon subteran, subtextual le aduce împreună, le uneşte, sporindu‑le consistenţa şi mesajul.

* * *