Întâlnirea cu povestea lui Iris m-a introdus într-o realitate psihologică extrem de complexă. Densitatea experiențelor sale în confruntarea cu un părinte suferind de schizofrenie, ,,elefantul gri al familiei”, m-a făcut părtașă unui caleidoscop emoțional plin de angoase, negări, regrete, neputință și amânări. În umbra lucrurilor nespuse s-au sedimentat confuzia identitară și blocajul în exprimarea a ceea ce simte cu adevărat. Față în față cu un impas existențial atât de abrupt ca manifestare, într-un spațiu familial care, pentru a-și menține echilibrul, a creat disponibilizări din rolurile deja integrate și separate (matern-patern; feminin-masculin), copilul se vede nevoit să adere de-o parte sau de alta a baricadei. Ajungând adult, angoasa și neliniștea încep să îi blureze identitatea de sine, guvernat fiind de fuziunea în care încă este cu părinții săi. Oriunde ar fugi se întâlnește tot cu sine, guvernat de forțe inconștiente care îi influențează deciziile. Fuga îi oferă doar temporar iluzia separării. Are nevoie, deci, mai întâi să intre în contact cu sine, cu familia care ,,îl locuiește” și cu care locuiește, pentru a putea mai apoi să se separe cu adevărat.

Autoarea