Gabriela Hornoiu este omul-suflet. Ea reuseste cel mai bine sa surprinda sufletul omului cu toate rasariturile, ploile si furtunile lui. Dincolo de cortina a fost volumul de debut al autoarei in care ne-a prezentat fara menajamente, fara ocolisuri sau false pudori forma nuda a durerii si a singuratatii.
Gabriela Hornoiu revine astazi cu un volum de poezii in care surprinde pendularea sufletului intre portile inchise ale cerului si scoarta aspra a pamantului care-i este povara. Fiecare poezie este o respirare, o bataie de inima, o falfaire inutila de aripa. Nu se poate ca citind poeziile Gabrielei Hornoiu sa nu simti cum in vene se strecoara un fior rece de pustiu.
Sufletul pe care-l zideste Gabriela in volumul Pasari este unul fara de loc, fara de timp, este un suflet inchis intr-o colivie, pedepsit sa traiasca cu privirea spre cer, ducand pe umeri poate cea mai grea dintre dureri, Dorul.
Niciun alt titlu nu ar fi fost mai potrivit pentru aceste bucati de suflet ce au imbracat forma versului, pentru ca doar poezia ajunge cel mai bine in ultima celula a sufletului uman. Pasari este titlul perfect deoarece doua sunt pasarile plecate spre inalturi si, ca o pasare cu aripile taiate, o alta se zbate in colivie.
Lecturarea acestui volum nu este o invitatie la durere, la empatie, nimeni nu poate zbura in locul pasarii fara aripi, dar este dovada durerii traite cu demnitate, cu asumare. Daria Hornoiu indemna la „o viata traita intreg”, Gabrielei Hornoiu i-a ramas sa-si traiasca durerea intreg, fara sa astepte ca cineva sa-i ia de pe umeri povara. Poezia Gabrielei Hornoiu este un zbor mut, stins, delicat. (Laura Maria Prodan, autoarea romanului Tanu)

Fragment din cartea de poezii "Pasari. Doruri" de Gabriela Hornoiu:

"Deschid ferestrele sufletului si pasari-doruri impanzesc cerul.

Sunt pustie, imi infig degetele in umeri si-mi strang buzele

intre dinti.

Clopotul bisericii dangane ragusit anuntand un zbor frant.

Un copac tanar isi tremura hainele verzi.

Imi acopar genunchii cu un pled uzat.

Candva era un camp plin de maci.

Trecerea timpului i-a sters culorile.

Nici genunchii mei nu mai sunt rotunzi.

Vantul se izbeste in usa.

Nu-i deschid, m-am invatat singura cu dorurile-pasari.

Azi le-am lasat libere, se vor intoarce la primii stropi de

ploaie.

* * *

Cerul asta cu fata pamantie,

tuseste bolnav inghitindu-si ploaia.

Trupul meu garbovit, cu bratele uscate de dor,

lancezeste in coltul intunecat al camerei.

Ochii mei pustii privesc cum tes paianjenii.

Vantul despleteste copacii, pletele lor abia inflorite imi bat

in geam.

Prin venele mele se preling secunde.

Nu pot tine ritmul cu ele.

Nu ma mai zbat de mult. Imi farimitez cuvintele intre buze.

Tac.

Cerul tuseste inghitindu-si ploaia.”