Cerul era de un cenusiu metalic, iar pulsatiile bruste ale fulgerelor luminau zigzagat in albastru-argintiu orizontul. Soarele posomorat nu se aratase de mai bine de o saptamana. Vremea era neobisnuit de rece pentru un inceput de primavara, cu fenomene cli- materice potrivite mai degraba pentru o toamna tarzie. Strazile erau pustii, anuntand parca apocalipsa. Vantul apleca crengile copacilor contorsionandu-le intr-un bizar dans tribal. Ploaia directionata de vantul, care era ca un dirijor fara bagheta, izbea geamurile si sunetul sacadat al acesteia se asemana cu o masinarie industriala uzata.
Stateam sprijinita de perete si priveam universul suparat. O rupere de nori a varsat catre pamant tone intregi de apa din primele secun- de. Imi imaginam ritmul picaturilor ca pe o poveste neobisnuita. Le insufleteam pe fiecare si le atribuiam un caracter indurerat. Ce trist trebuie sa fie atunci cand se desprind din cerul tulburator pentru ca mai apoi sa se izbeasca intr-un loc necunoscut, potrivnic si intunecat.

Fragment din carte:

Miracolele exista numai pentru cei care cred in ele, asa ca nu-mi ramasese decat sa cred si eu in unul; in cel al supravietuirii. Am simtit cum o forta vie mai palpita inca staruitoare in inima mea, la fel ca flacaruia unei mici lumanari ce nu se lasa stinsa de vijelia unui vant aspru. Rabdam, induram, zi dupa zi, in asteptarea unei salvari miracu- loase. Doar momentele cumplite apropie omul de Dumnezeu. Daca imi ingaduise acel vis minunat in care mi-am revazut familia, poate ca imi va darui si eliberarea si mijlocul prin care sa ma pot intoarce la ea. Apoi, am auzit usa descuindu-se incet, parca cu teama, si doi pasi usori ca de copil apropiindu-se de mine. O atingere, ce mi s-a parut un moment ireala, m-a facut sa ma dezmeticesc din starea de reverie in care alunecasem. O compresa rece mi-a fost asezata pe frunte, iar o mana delicata imi tinea incheietura dreapta masurandu-mi parca pulsul. Foarte aproape de mine am vazut forma unei fete mici ce ma privea cu intensitate. Fiind framantata de tot felul de presimtiri, nu mi-am permis sa am incredere in chipul acela ca de copil care se aple- ca asupra mea cu o expresie de compatimire nemarginita. Credeam ca propria mea minte ma pacaleste din nou intr-un mod atat de mi- selesc, de-mi permite sa cred in niste iluzii atat de ademenitoare si de inselatoare. Poate chiar asta si era; o iluzie. Dar totusi... mana ei parea atat de calda si de vie... Dupa atatea zile de chin, cineva binevoise sa vada daca nu cumva murisem. Raceala compresei imi facea bine si ma linistea. Vizitatorul meu astepta intr-o stare de incertitudine. Era atat de liniste, incat incepusem sa cred ca tot ce mi se intampla e pura fantezie. Și apoi... de ce sa nu ma abandonez acelei placeri de a sti ca cineva imi poarta de grija? Ca insemn ceva? Nu ar trebui ca fiecare dintre noi sa ne valorizam, sa ne simtim pretiosi, sa stim ca suntem importanti pentru cineva, ca ocupam o bucatica din sufletul celuilalt? Nu asta inseamna pana la urma umanitatea? Sa iubim si sa ne lasam iubiti? Da