”Dor duios verile calde / când şi arşiţa e dulce / în leagănul din suflet, / când florile se scutură noaptea / efemer de parfumuri / şi privesc în urmă, peste umăr, / la zbaterea noastră ciudată / inconştientă şi sigură / clipind cu înţelepciunea / culorii care nu se mai intoarce / şi se preface-n umbră, / nu ştiţi ce departe sunteţi / de rădăcini, par să ne spună…” (Liviu Uleia).