Intr-o „istorie culturala”, ceea ce vrea sa insemne un continuum cultural, asa cum claseaza Mircea Eliade spatiul si timpul fiintei, adevarurile nu migreaza si nu se supun conjuncturilor. In realitatea desfasurata prin Creatie, prin marea Creatie, fie ca divinitatea s-a retras din ea, fie ca a ramas doar neimplicata in desfasurarea ei, engrame ale sacralitatii se mentin nealterate, prezente pretutindeni in concretul inconjurator. Intre a le simti si a fi intru ele, pe de o parte, si a le refuza ori ignora, pe de alta, distanta se masoara intre trairea sau netrairea inceputului, a permanentei acestui inceput ca sinteza a Unului cu totalitatea. De aici, „adevarul” ca existenta poate fi o initiere continua, cu tot ce presupune aceasta, finalizata in intelegerea faptului ca marea continuitate nu cunoaste fractura viata/ moarte si ca formula arhetipala a erosului, ca implinire a armoniei fiintialului prin iubire, transgreseaza formele conjuncturalului, ca si pe cele ale finitudinii. Finalul romanului Noaptea de Sanziene nu rezolva, ci se propune ultimei dihotomii: Fiinta este produsul Sacrului ori Sacrul este produsul Fiintei?