Se povesteşte că demult, tare demult, într-o iarnă friguroasă măritul Soare, craiul zilei, a zărit-o pe crăiasa mândră a gheţurilor cernându-şi ninsorile de argint peste pământ. Şi strălucita Iarnă îl zărise şi atunci s-a petrecut ceva de necrezut. Între ei s-a aprins pe dată scânteia unei iubiri furtunoase. Craiul a coborât din palatul său de azur şi amândoi s-au contopit într-o îmbrăţişare de foc şi gheaţă. În clipa aceea fulgii de zăpadă ce pluteau în văzduh asemeni unui roi de fluturi au devenit deodată aurii, strălucitori ca lumina soarelui, spre uimirea şi încântarea tuturor acelora care îi priveau. Din pricina firii fiecăruia ce nu se potrivea defel cu a celuilalt, scânteia dragostei dintre craiul căldurii şi crăiasa gheţurilor s-a stins la fel de repede cum se aprinsese. Dintr-un fulg de zăpadă aurie s-a născut însă o preafrumoasă fată, pe care Iarna a numit-o Ninsorina. Ninsorina avea cosiţele din raze de soare, ochii asemeni unor diamante albastre de gheaţă şi obrajii de zăpadă. Firea ei era aspră şi rece asemeni mamei sale. Mult s-a mâhnit părintele ei pentru aceasta căci îşi iubea nespus de mult copila. A încercat din răsputeri să o înduplece să rămână alături de el în minunatul palat de azur de pe culmile văzduhului, dar fiica sa nu a vrut cu niciun chip