Rugăciunea este dovada personalităţii mele, înzestrate cu raţiune, a faptului că sunt creat după chipul lui Dumnezeu. Este zălogul viitoarei mele îndumnezeiri şi fericiri. Eu din nimic am fost creat, nimic sunt înaintea lui Dumnezeu, ca unul care nu are nimic al său, dar, după mila Lui, sunt o persoană, am raţiune, inimă, voinţă liberă şi datorită raţiunii şi a libertăţii mele prin adresarea inimii mele către El eu pot spori treptat în mine nemărginita Lui împărăţie, treptat, din ce în ce mai mult pot înmulţi în mine darurile Sale, pot lua din El, ca dintr-un Izvor pururea curgător, nesecat, tot binele – duhovnicesc şi trupesc, mai ales – duhovnicesc. Rugăciunea îmi insuflă că eu sunt chipul lui Dumnezeu (vezi: Facerea 1, 26, 27), că prin starea cea smerită şi plină de recunoştinţă a sufletului meu înaintea lui Dumnezeu, prin voinţa mea cea liberă eu, sporind la nesfârşit darurile (duhovniceşti) ale lui Dumnezeu, pot, astfel, la nesfârşit să mă desăvârşesc şi să sporesc la nesfârşit asemănarea mea cu Dumnezeu, fericirea mea cerească, căreia îi sunt menit.
O! Rugăciunea este semnul marii mele calităţi, cu care Creatorul m-a înzestrat şi m-a cinstit. Dar, în acelaşi timp, ea îmi aminteşte şi de nimicnicia mea (din nimic am fost creat şi nimic al meu nu am – de aceea Îi şi cer lui Dumnezeu de toate), îmi aminteşte şi de marea mea valoare [eu sunt chipul lui Dumnezeu, sunt îndumnezeit, mă pot numi prietenul lui Dumnezeu, ca Avraam, părintele tuturor celor ce cred (Romani 4, 11), numai să cred fără îndoială în binele,
bunătatea şi atotputernicia Dumnezeului meu şi să mă asemăn cu El în această viaţă prin faptele milei şi ale dragostei].