A fost, se pare, prima oară când a tresărit în mine, în copilul care eram, sentimentul patriotic, care mi-a mai apărut doar în anumite momente ce țin, probabil, de evenimente, dar și de starea mea psihică; sau, mai probabil, de ceea ce-mi recomanda tatăl meu pe care îl vedeam în mare preteșug cu simpatici evrei, unguri, vorbind o maghiară perfectă, deoarece își făcuse liceul la Oradea-Mare, o școală, aproape o fortăreață, ținută de preoți minoriți unguri, în anii douăzeci:
– Tată, când trebuie să fim și să ne simțim Români?
– Foarte simplu, a sosit răspunsul, când țara noastră, România, e contestată, sau când se află în pericol! (Nicolae Breban)

Ca să ne identificăm în lume, la un secol de la Marea Unire, este de ajuns să spunem că existăm la confluența Carpaților cu Dunărea, cu Nistrul și cu Marea cea Mare, că venim de la Roma, că ne chemăm încă romani, că vorbim „latina dunăreană”, că ne închinăm Domnului/ Dominus, dar că avem și nostalgia Noii Rome bizantine, cunoscute direct de strămoși prin limba lui Chiril și Metodiu, prin buchii și prin curgerea doinită a dorului. Cu alte cuvinte, noi unim cele două jumătăți ale Europei într-un concert al culturii și civilizației, pe care Aura Christi – discret și senin – ni-l trimite cu gânduri de bine, prin vocea unor personalități care știu să cuvânteze ex profundis. (Ioan-Aurel Pop)

Am aderat la Uniunea Europeană, deci, suntem cetăţeni europeni… Discutăm, frecvent, despre globalizare (fără a întelege, de fapt, fenomenul) şi visăm să devenim cetăţeni ai planetei… În schimb, uităm sau ignorăm, din ce în ce mai mult, să ne gândim la locul şi rolul limbii şi istoriei noastre în noul tablou european şi internaţional, de parcă dizolvarea identităţii româneşti în cadrul Uniunii Europene ar reprezenta un proces firesc.
Cum am ajuns aici? Avem un trecut, o limbă, o istorie, o conştiinţă a identităţii româneşti datând încă din vremea cronicarilor şi continuând cu Școala Ardeleană, un specific naţional, suntem înconjuraţi de mormintele celor care s-au jertfit pentru ca noi să fim astăzi aici şi cărora le suntem datori, la fel cum le suntem datori şi celor care vor veni după noi. Suntem susţinuţi ca naţie de piloni puternici, adânc înrădăcinaţi în istorie şi, totuşi, afişăm o formă de renunţare la conştiinţa de neam, parcă dorind îngenunchierea şi, ulterior, dispariţia…
Ar trebui să ne trezim şi să înţelegem că reperul reprezentat de patrie trebuie să rămână o constantă, deoarece înainte de a fi europeni sau cetăţeni ai mapamondului, suntem români, iar schimbările vremurilor si, implicit, adaptarea la ele trebuie realizate cu chibzuinţă şi înţelepciune, în interesul ţării şi cetăţenilor ei…
Cel puţin aşa ar proceda un popor demn. (Bogdan C. Simionescu)

Academia Română rămâne fidelă misiunii și destinului său princeps, consolidate de istoria sa, ca păstrătoare a valorilor și conștiinței noastre identitare: limba română, cultura și spiritualitatea neamului nostru. (Victor Voicu)