Enigmaticul titlu al cărţii spune, într-un fel, totul: căci „exuviile” sînt pieile lepădate, carcasele subţiri lăsate în urmă de fluturi atunci cînd ies din pupe, învelişurile năpîrlite ale vietăţilor care, crescînd, se transformă cu totul. La fel facem şi noi cu ipostazele noastre vechi, infantile, imature, pe care le îngropăm în uitare. Simona Popescu, ea, nu poate şi nu vrea să le abandoneze: le strînge, le colecţionează, le suprapune într-un timp prezent care, ca într-o sincronie perpetuă, adună toate vîrstele precedente la un loc. Credinţa ei este că psihologia individuală, identitatea, personalitatea îşi pierd consistenţa dacă renunţă la paşii anteriori. Nu sîntem doar ce sîntem, ci şi ce am fost. Iar adevăratele abisuri ale fiinţei se ascund în trecut, în experienţele înstrăinate ale avatarilor care ne-au purtat numele.

„Simona Popescu este o scriitoare de o mare originalitate. Simonologia e un domeniu de cercetare care-i aparţine, deschis în continuare celor mai neaşteptate descoperiri.” (Gheorghe Crăciun)

„O sinceritate dezarmantă, dezarmată, savuros-periculoasă dacă nu eşti tu însuţi antrenat în scufundări la adîncimi perfid-voluptuoase. Citesc o carte despre mine! Nu-s original.” (Emil Brumaru)

„Exuvii este un roman pe care se pot exersa o serie întreagă de abordări critice, de la cele tematice pînă la eseuri despre corporalitate, alteritate, identitate sau feminism. Orice abordare îşi are aşadar temeiul ei. Esenţial la acest roman este, cum ar spune Eco, faptul că poate institui noi date de cod sau de enciclopedie.” (Marius Chivu)