Giorgio Agamben Împărăția și gloria. Pentru o genealogie teologică a economiei și a guvernării.(Homo sacer II, 4)– din introducere: „Acest studiu își propune să analizeze modurile și motivele pentru care puterea a ajuns să ia în Occident forma unei oikonomia, adică a unei guvernări a oamenilor. Ca atare, el merge pe urmele cercetărilor lui Michel Foucault asupra genealogiei guvernamentalității, dar încearcă totodată să înțeleagă rațiunile interne pentru care aceste cercetări nu au fost duse la bun sfârșit. Umbra pe care interogația teoretică asupra prezentului o proiectează asupra trecutului trece aici cu mult dincolo de limitele cronologice pe care Foucault le-a trasat genealogiei sale, atingând primele secole ale teologiei creștine, care cunosc o primă, incertă elaborare a doctrinei trinitare sub forma unei oikonomia. A situa guvernarea în locus-ul său teologic din oikonomia trinitară nu înseamnă a încerca să o explicăm printr-o ierarhie de cauze, ca și cum teologiei i-ar reveni în mod necesar un rang genetic mai originar; ci înseamnă, în schimb, a arăta felul în care dispozitivul oikonomiei trinitare poate constitui un laborator privilegiat în care să urmărim funcționarea și articularea – totodată internă și externă – a mecanismului guvernamental. Întrucât aici elementele – sau polaritățile – în care se articulează acest mecanism apar, așa-zicând, în forma lor paradigmatică. Investigația asupra genealogiei – sau, cum se spunea odinioară, asupra naturii – puterii în Occident, începută acum mai bine de zece ani prin Homo sacer, ajunge astfel la un nod decisiv în toate sensurile. Structura duală a mecanismului guvernamental, care în Starea de excepție (2003) se manifestase în legătura dintre auctoritas și potestas, ia aici forma articulării dintre Împărăție și Guvernare și, în cele din urmă, ajunge să interogheze relația însăși – care inițial nu fusese luată în considerare – dintre oikonomia și Glorie, dintre putere ca guvernare și administrare eficientă și putere ca regalitate ceremonială și liturgică, două aspecte care au fost, în mod bizar, neglijate atât de filosofii politici, cât și de politologi. Chiar și studiile istorice asupra însemnelor și liturghiilor puterii, de la Peterson la Kantorowicz, de la Alföldi la Schramm, au omis să interogheze această relație, lăsând deoparte chiar cele mai evidente întrebări: De ce puterea are nevoie de glorie? Dacă ea e, în mod esențial, puterea și capacitatea de a acționa și guverna, de ce ia forma rigidă, incomodă și „glorioasă” a ceremoniilor, aclamațiilor și protocolurilor? Care este relația dintre economie și Glorie? Aceste întrebări, care în sfera investigațiilor politice sau sociologice par să nu admită decât răspunsuri triviale, odată redate dimensiunii lor teologice, ne-au permis să surprindem în relația dintre oikonomia și Glorie ceva precum structura ultimă a mecanismului guvernamental al Occidentului. Analiza doxologiei și a aclamațiilor liturgice, a ministerelor și a imnurilor angelice s-a dovedit astfel mai utilă pentru înțelegerea structurii și funcționării puterii decât multe analize pseudofilosofice asupra suveranității populare, statului de drept sau procedurilor comunicative ce reglementează formarea opiniei publiceși a voinței politice. A identifica în Glorie misterul central al puterii și a interoga legătura indisolubilă care o unește de guvernare și de oikonomia poate părea o operațiune desuetă. Dar cu toate astea, unul dintre rezultatele cercetării noastre a fost tocmai că funcția aclamărilor și a Gloriei, în forma modernă a opiniei publice și a consensului, este în continuare în centrul dispozitivelor politice ale democrațiilor contemporane. Dacă media sunt atât de importante în democrațiile moderne, nu e doar pentru că ele permit controlul și guvernarea opiniei publice, ci mai ales pentru că ele administrează și distribuie Gloria, acel aspect aclamativ și doxologic al puterii care în modernitate părea dispărut. Societatea spectacolului – dacă numim astfel democrațiile contemporane – este, din acest punct de vedere, o societate în care puterea în aspectul său „glorios” devine indiscernabilă de oikonomia și de guvernare. Faptul de a fi identificat în întregime Gloria și oikonomia sub forma aclamării consensului reprezintă, astfel, prestația specifică a democrațiilor contemporane cu al lor government by consent, a cărui paradigmă originală nu este scrisă în greaca lui Tucidide, ci în latina aridă a tratatelor medievale și baroce despre guvernarea divină a lumii. Dar asta înseamnă că centrul mecanismului guvernamental este gol. Tronul gol, acel hetoimasia tou thronou, care apare în arcele și absidele bisericilor paleocreștine și bizantine, este, în acest sens, simbolul poate cel mai pregnant al puterii. Aici tema cercetării își atinge limita și, totodată, împlinirea ei provizorie. Și dacă, așa cum se spune, în orice carte există ceva precum un centru ascuns, cartea fiind scrisă pentru a ajunge la – sau mai degrabă pentru a fugi de – el, atunci acest centru se găsește în ultimele paragrafe ale capitolului 8. Contrar accentului naiv asupra productivității și muncii, care multă vreme i-a blocat modernității accesul la politică qua dimensiunea cea mai proprie a omului, politica este restituită aici inoperabilității sale centrale, adică acelei operațiuni care constă în a face inoperabile toate operele omenești și divine. Tronul gol, simbol al Gloriei, e ceea ce trebuie profanat pentru a face loc, dincolo de aceasta, la ceva ce deocamdată putem abia evoca sub numele de zoe aionios, viață veșnică. Doar odată ce partea a patra a cercetării, dedicată formei-de-viață și utilizării, va fi încheiată, semnificația decisivă a inoperabilității ca practică cu adevărat umană și politică va putea apărea în propria ei lumină.”

Giorgio Agamben (n. 1942) , filosof italian. A studiat la Roma, Paris şi Londra şi a predat în Italia (la Universităţile din Macerata şi Verona), Statele Unite ale Americii (la Universităţile Berkeley, California şi Northwestern, Evanston) şi Germania (la Universitatea Heinrich Heine din Düsseldorf). În prezent, este profesor la Institutul Universitar de Arhitectură din Venezia, la Collège International de Philosophie (Paris) şi la European Graduate School (Saas-Fee, Elveţia).

Lucrări principale:

Stanze. La parola e il fantasma nella cultura occidentale [Stanze. Cuvânt şi fantasmă în cultura occidentală] (1979),
Idea della prosa [Ideea prozei] (1985),
La comunità che viene [Comunitatea care vine] (1990),
Homo sacer. Il potere sovrano e la nuda vita [Homo sacer. Puterea suverană şi viaţa nudă] (1995),
Quel che resta di Auschwitz. L’archivio e il testimone [Ce rămâne din Auschwitz. Arhiva şi martorul] (1998),
Il tempo che resta. Un commento alla «Lettera ai romani» [ed. rom.: Timpul care rămâne. Un comentariu al «Epistolei către romani», Editura Tact, Cluj, 2009] (2000),
Stato di Eccezione [Starea de excepţie] (2003),
Profanazioni [ed. rom.: Profanări, Editura Tact, Cluj, 2010] (2005),
Il regno e la gloria. Per una genealogia teologica dell’economia e del governo [Împărăţia şi gloria. Pentru o genealogie teologică a economiei şi a guvernării] (2007),
Signatura rerum. Sul Metodo [Signatura rerum. Despre metodă] (2008),
Il sacramento del linguaggio. Archeologia del giuramento [ed. rom.: Sacramentul limbajului. Arheologia jurământului, Editura Tact, Cluj, 2011] (2008).