Pentru noi, părinţii, este firească dorinţa de a vedea în copil oglindirea ideilor noastre, a ceea ce ne este drag şi poate chiar a ceea ce noi înşine nu am reuşit să transpunem în viaţă. Adesea suntem nevoiţi să ne privim cu tristeţe şi să remarcăm cât suntem de departe de ideal. Acest lucru regretabil nu trebuie totuşi să ne oprească în năzuinţa de a le
oferi maximum copiilor noştri. Dacă nu suntem în stare să înfruntăm în anumite aspecte nedesăvârşirea noastră sau înţelegem că o facem mult mai lent decât ne-am dori, nu înseamnă că pruncii noştri vor face altfel. Copilul percepe exemplul părintesc, însă noi nădăjduim şi la creşterea trăsăturilor pozitive în el. Dacă nu am realizat ceva, dar năzuim înainte, putem nădăjdui că micuţul va face un pas în faţa părinţilor săi. Dacă nu prea ştim să ne rugăm, avem nădejdea că această artă i se va da copilului mult mai uşor. Nu suntem întotdeauna credincioşi lui Dumnezeu şi ne dorim ca pruncii noştri să aibă multe reuşite în această privinţă: să aibă mai multă încredinţare lui Dumnezeu, să-I fie mai credincioşi. Aşa şi trebuie să fie.