„ Înscriindu-se pe linia realismului magic, Biserica de lemn propune cititorului două oglinzi narative care fac să se contopească, în cel mai firesc mod cu putință, pe suprafața de hârtie a cărții, perspectiva rațională asupra realității diurne și cea care ține de fantasticul nocturn – respectiv căutarea ucigașilor celor doi zugravi de biserici într-o Transilvanie a lui 1800, jalonată de două simboluri puternic antitetice pentru satul românesc, așa cum sunt hanul și biserica, două axis mundi în jurul cărora se învârt halucinant destinele personajelor versus lumea terifiantă a nocturnului, spațiu în care se dezlănțuie toate forțele întunericului și devin posibile legămintele cu diavolul, viețile duble care aduc, în schimbul vânzării de suflete, împliniri nefirești în brațele ibovnicilor diavolești, precum și un întreg arsenal de vrăjitorii care te țin cu sufletul la gură.

Dincolo însă de puzzle-ul romanesc care reface minuțios fresca istorică a unor realități brutale de pe când Transilvania se afla încă sub stăpânire habsburgică, urmând captivați firul dinamic al acțiunii cu accente din genurile mystery & crime și black horror , coborâm alături de zugravul Toader spre epicentrul romanului format din răspunsul la întrebările fundamentale ale omului pentru ce trebuie trăită viața? și cum trebuie trăită viața?.

Toader, al treilea zugrav de biserici, devine, astfel, purtătorul unui mesaj puternic pe care dorește să îl lase moștenire lumii printr-un testament în imagini eternizate pe zidurile bisericii: răutatea, boala supremă a sufletului, ajunge să îmbolnăvească, în timp, și trupul, întorcându-se cu forțe înzecite asupra sa, ca un bumerang, și provocând dureri fizice și mentale care au ca rezultat apariția bolilor, îmbătrânirea prematură și, în final, moartea, extincția, dispariția. Singurul medicament care are energia de a rupe acest lanț karmic al răului și durerii, care se întinde ca un păienjeniș de la o generație la alta, poate fi doar iertarea, în sens profund moral și creștinesc, o formă supremă de catharsis , capabilă să redea viața, fericirea și sănătatea.” (Redactor-șef Alina Hucai)

Despre autor:

Medicul Bogdan-Alexandru Hagiu este conferențiar universitar doctor la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În anul 2011 a obținut titlul de magister în științe medicale, urmând masteratul de Bioingineria reabilitării din cadrul Universității de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa” din Iaşi, iar în 2003 – titlul de doctor în medicină , la universitatea mai sus amintită. Dezvoltă o bogată activitate de cercetare ştiinţifică jalonată de un număr de 84 de lucrări științifice și articole publicate, 24 de publicaţii (cursuri, cărţi, capitole de cărți, tratate, monografii etc.), 4 contracte de cercetare ştiinţifică și 5 brevete de invenţie.

Fragmente din carte:

„ Oricum, într-unul dintre ochiurile dublei spire, stă ascuns un mic personaj grotesc. Să fie oare răul, copilul durerii? Oare pictorul Albertus bănuia, ca și el, că toate bolile apar din suferințele trupului și ale minții? Un miniaturist german sugerase același lucru. În lațul unei spirale duble alcătuite din tulpini de crini, a pictat un mic dragon ce cântă din flaut. Parcă se simte cum din acordurile muzicii demonice urmează să se destrame suportul vieții, frumusețea ei.”

„ Toader se întoarse la scena Judecății de Apoi și pictă cu furie valuri roșii cu spumă portocalie ce lățeau râul damnaților. Pensula era mai să-i sară din mână. Și de ce simte omul durerea? Pentru că are conștiință de sine. Asta reprezintă mărul oprit, pe care, după ce l-au mâncat, Adam și Eva au văzut că sunt goi și s-au rușinat. Și nu numai atât, dar au început să simtă durerea, demon ce le-a adus boli și bătrânețe.”

„ În febra bătăliei, Klaus credea că vede sub viziera chipiului fiecărui infanterist francez pe care-l despica chipul unuia sau altuia din foștii lui colegi de școală care-l batjocoreau. Dintr-o dată nu se mai află pe un câmp de bătălie din Țările de Jos, ci în mica sală de clasă ascunsă în pântecele vechiului castel medieval din satul său. Grenadele și ghiulelele s-au transformat în mere și felii de pâine unse cu unt, pe jumătate mâncate, care îi loveau obrazul. De aceea, schijele și mitraliile ce zburau spre el îi produceau mai multă durere sufletească decât fizică. Cu sângele fierbându-i de furie lovea, lovea, lovea. S-a trezit ajuns lângă una dintre baterii. Cu mâna stângă și-a scos pistolul de la brâu și l-a împușcat pe unul din tunarii francezi. Cu sabia l-a despicat pe cavaleristul cu tunică verde.”