„Dumnezeu vorbeşte şi omul nu mai înţelege”, spunea Părintele Rafail (Noica). Trăim într-o lume în care noimele vieţii duhovniceşti nu par doar o „limbă străină”, ci chiar, pentru unii, ceva ce frizează absurdul. S-a schimbat înţelesul cuvintelor, conţinutul lor nu mai e susţinut de viaţa noastră. Pare aproape cu neputinţă să atingem ceea ce dobândiseră Părinţii noştri. Şi totuşi, „nu va neputinţà la Dumnezeu tot graiul” (cf. Luca 1:37) – nimic din cele spuse nu va fi lipsit de puterea lui Dumnezeu.
Pentru a învăţa ştiinţa vieţii în Hristos nu este nevoie să citeşti sute de cărţi, spunea Arhimandritul Sofronie de la Essex, ci ajung câteva pagini pe zi, un sfert de oră – însă cu luare-aminte să înfăptuim în viaţă ceea ce citim. Având dreaptă înţelegere, putem dobândi şi dreapta făptuire. Însuflat de acest gând, Părintele Melhisedec, Stareţul Mănăstirii Lupşa, a încercat să „traducă” aceste noime ale vieţii duhovniceşti pe înţelesul omului post-modern, pentru a le putea aplica în viaţa lui, şi mai cu seamă ceea ce acelaşi Părinte Sofronie numea „temeiul întregii vieţi ascetice şi duhovniceşti”: pocăinţa.
Aducerea la viață în lumea aceasta a unei lucrări de valoare, a unei creații, fie ea în plan cultural sau duhovnicesc, trece prin multe „vămi”, atât interioare autorului, cât și exterioare lui, prin care munca acestuia este înțeleasă și prețuită la adevărata valoare de către ceilalți.
Gândurile unui om au mare valoare în sine înaintea lui Dumnezeu – „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”, spunea Cuviosul Tadei de la Vitovnița. Dacă te înveți să gândești profund, exploatezi tot mai mult potențialul dăruit de Făcătorul fiecăruia dintre noi. Și vedem cum gândurile multor Sfinți nu numai că i-au îmbogățit sufletește pe ei, dar au îmbogățit și lumea oamenilor, întrupându-se și împărtășindu-se celorlalți.
Și noi, de multe ori, purtăm în sine multe gânduri minu¬nate, care, dacă reușesc să ne absoarbă întreaga ființă, ne duc pe tărâmul lor – dar, de foarte multe ori, primim gânduri pe care le pierdem, gânduri care nu știi de unde vin și unde se duc.
Părintele Sofronie (Saharov) spunea obștii, într-o sinaxă, că omul este o ființă eterokínitos, adică „mișcată din afară”, iar Părintele Rafail (Noica) îl completa, atunci când analiza expresia populară „Mi-a venit gândul...”, spunând că omul este ființă duhovnicească și că este inspirat fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de un duh străin.
De unde ne vin gândurile? Care este sursa noastră de inspirație? Ce se întâmplă cu gândurile inspirate care ne părăsesc sau pe care le pierdem? Care sunt gândurile noastre, până la urmă? Avem și noi gânduri?... Gândurile devin ale noastre în momentul în care le amestecăm cu propria ființă, după ce le-am primit în noi. Ele devin lumea noastră lăuntrică, care ne hrănește și pe care o împărtășim celor pe care îi iubim.
Astfel gândurile noastre devin vorbele noastre, devin faptele noastre, devin viața noastră. Dar şi acele gânduri care devin cuvinte ale noastre, și ele zboară în văzduh – ele pot rămâne, cel mult, în conștiința celorlalți doar în momentul în care se întrupează prin tipărire; atunci devin publice și accesibile oricui este interesat de ele, și își schimbă caracterul, iar cele care au valoare universală dăinuie peste veacuri.
Cuvintele întrupate în cartea de față nu au pretenția a fi nici la măsura Sfinților Părinți, nici să pună în cuvinte noi învățăturile acestora. Ele nu sunt altceva decât o încercare de definire a trăirii inimii mele – nu încă matură sau desăvârșită, dar vie și sinceră – care căuta căi prin care să poată să se bucure de bogăția patristică. Câteodată căile nu duceau nicăieri – erau ca semnalele radio sau ca un fascicul de lumină emis în cosmos, care, neîntâlnind nimic, nu se întoarce înapoi –, dar alteori căile reacționau ca ceva viu, ce te cheamă să le explorezi, pentru că par să aibă consistență, iar pe acestea am căutat să le împărtășesc. În aceste cuvântări nu am împărtășit biruințe ale sufle¬tului meu, ci mai degrabă năzuințe, pe care le ofer fraților mei, în nădej¬dea că și ei se pot hrăni și mângâia în același timp de lumina Harului ascunsă în spatele acestor cuvinte, conștient fiind că doar cuvintele ce cuprind în ele experiența biruitoare concretă pot rodi cu adevărat.
Așa cum mărturisește Sfântul Ioan Evanghelistul despre lumina lui Hristos, care „luminează în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1:5), tot așa și eu nădăjduiesc ca lumina care a călăuzit și mângâiat inima mea cu noime duhovnicești să lumineze în întunericul deznădejdilor fraților mei – ca astfel, mai mult, să îndrăznim împreună a chema numele Dumnezeului Celui Viu.

Arhimandritul Melhisedec
Stareţul Mănăstirii Lupşa