Aceasta, pentru că el însuşi gândea, căuta, nu avea soluţiile pregătite dinainte. Conversaţiile cu el erau o continuă provocare în care punea tot: farmec personal, ironie, umor şi, bineînţeles, o uriaşă inteligenţă ce-şi permitea uneori luxul unor sofisme, tocmai din dorinţa de a se dărui. Ca interlocutor te simţeai provocat să-i răspunzi pe măsură aşa că, în cazul meu cel puţin, discuţiile cu el se prelungeau mult după ce ne despărţeam. Ce fericit eram când răspunsurile date pe loc sau după un răstimp reuşeau să-l mulţumească! Niciodată, cred, n-am gândit cu atâta patos ca în perioada de maximă intensitate a prieteniei noastre. Iar el avea un cult al prieteniei, al bucuriei de a fi împreună.”

Leonid Dragomir

„Mă întreb adesea de ce oamenii au nevoie de cultură şi, mai ales,mă întreb dacă nevoia de cultură nu e doar un soi de pansament,de alifie cu care ne atenuăm durerile pricinuite de trecerea timpului. Doamne, ce vorbe mari încep să spun, atât de mari că trebuie imediat să le amendez la modul ironic, ca să pot fi crezut, căci spiritul meu cârcotaş nu se pliază pe laude! Între a admira gesturile absolut lăudabile ale unor persoane care dintr-un spirit iluminist ţin sus steagul culturii în provincie, adică în oraşele mai mici cum e al nostru sau prin comune, şi a critica incapacitatea aceloraşi oamenide a ierarhiza, de a spune tranşant care dintre gesturile culturale merită o valorizare şi care trebuie descurajate pentru că sunt produse fără valoare, e greu de ales, căci, la o adică, decât nimic, parcă tote mai bun ceva, chiar dacă acela nu are neapărat o mare valoare. Realitatea, tristă(?), veselă(?) este că orgoliile provinciale sunt marişi orice privire rece asupra unui produs artistic va fi taxată drept insolenţă, va stârni proteste şi va provoca insomnii.”

Al. Th. Ionescu