Ceea ce numim îndeobşte istorie nu este, în raport cu realitatea, decât o naraţiune simplificată, dramatizată şi învestită cu sens. Ea filtrează trecutul, îl adaptează şi îl deformează, trecându-l prin sita imaginarului şi structurându-l în sensul ideologiilor prezentului.
În acest eseu despre condiţia istoriei, Lucian Boia şi-a propus să desluşească regulile potrivit cărora se petrece deplasarea dinspre real spre imaginar, dinspre unica istorie care a fost spre multitudinea de reconstituiri posibile. Sistemul de interpretare aplicat cazului românesc în Istorie şi mit în conştiinţa românească este extins acum la scara întregii istorii.

„Întrebarea fundamentală este, desigur, dacă istoria are sau nu sens. Dacă nu are sens, orice efort de a afla din ea încotro mergem se dovedeşte derizoriu. După atâta abuz de teleologie, scepticismul istoric pare a câştiga teren. Sunt tot mai puţine marile construcţii filozofice capabile de a ne spune de unde venim, încotro mergem şi graţie cărui meca-nism. Un gânditor precum Karl Popper nu se sfieşte să afirme, contrazicându-l pe Karl Marx, absenţa oricărui sens în mersul istoriei. În ce mă priveşte, mă mulţumesc să contemplu gratuitatea dezbaterii. În fapt, nu ştim dacă istoria are sau nu are sens, dacă este sau nu este orientată, şi orice alegere în această dilemă ţine de pura credinţă, şi nu de vreun adevăr demonstrabil.“ (Lucian BOIA)