O filosofie concretă este o filosofie a gândirii gânditoare; ea nu se poate constitui decât printr-un soi de primejdioasă și necurmată acrobație. Știu de pe acum că, în ceea ce va urma, exprimarea, terminologia vor fi oricând inexacte; pe cât îmi va sta în putință, mă voi strădui să-l ajut eu însumi pe cititor să opereze acea îndreptare a viziunii lăuntrice care, nădăjduiesc, îi va îngădui să pătrundă dincolo de cuvintele firave de care, în pofida a ceea ce simt, mă voi vedea silit a mă folosi.

Gabriel MARCEL

Bine articulată, cu toate că din bucăţi, opera lui Gabriel Marcel respiră mirajul gramatical, împrumută virtutea platonică a limbajului de a institui în plan ontologic. Nu însă fără conflict. Ca răspuns la solicitarea cotidiană, la abordarea donquijotescă a proximităţii, filosofia lui Gabriel Marcel purcede din autodispute terminologice, din confruntarea cu termeni litigioşi ce urmează a fi domesticiţi pe drumul victoriei, într-un parcurs cvasigeografic în care opera se constituie dintr-o parte continentală (filosofia) şi una insulară (dramaturgia). Dacă trăirea clară a certitudinii se află în opera filosofică, nu e mai puţin adevărat că restul angoaselor este neutralizat cu anticipaţie în opera sa dramatică. Să luăm aminte însă la avertismentul filosofului: „secretul adastă în insule”.

Cristina SĂVOIU