„Povestea care urmeaza a inceput intr-o zi calda din vara anului 1599, la Dobarlau, un mic si linistit pana atunci sat din Transilvania, asezat la marginea unei paduri de stejari seculari, unde curgea un parau rapid si limpede, cu multe bulboane agitate. Ceva mai incolo, spre drumul mare, se intindea cat vedeai cu ochii, o campie inca verde in acea vara incinsa. Satul era atat de mic si de insemnat – cu mai putin de zece case adunate in jurul une biserici – ca nu aparea pe nici o harta, nici a Imperiului Habsburgic, nici a Imperiului Otoman. De-a lungul acestei povestiri va fi vorba despre ieniceri, uneori numiti in mod gresit, ieniceri turci. De fapt, in acest sfarsit de secol al XVI-lea, ienicerii nu erau turci. Acest principal corp de armata al Imperiului Otoman (yeni ceri, soldati noi), a fost creat pe la jumatatea secolului al XV-lea sub domnia sultanului Murad I. Era compus in cea mai mare parte din tineri luati cu forta de mici din familiile crestine din teritoriile ocupate de turci, printr-un sistem de recrutare obligatorie denumit devsirme. Odata luati, copiii erau dusi la Constantinopol unde erau supusi unor controale fizice si mentale. Cei mai frumosi si mai ageri la minte erau trimisi sa slujeasca la palat, iar ceilalti erau incredintati ienicerilor ca sa devina soldati. Insa cei mai multi dintre ei sfarseau vanduti ca robi.”