M-am ghemuit din nou pe scândură; dârdâiam de frig în vestonul meu subţire. Încercam să mă rog. Dar în locul rugăciunilor obişnuite de seară, îmi veneau tot mereu în gând cuvintele Psalmului, cu care niciodată până atunci nu mă rugasem:
De profundis clamavi ad te Domine… Din străfundul abisului am strigat, Doamne, către tine… Nu ştiam, neştiutorul de mine, că eram încă departe de acele ultime profunzimi, de acel străfund al abisului, că abia căzusem într-o groapă nu prea adâncă şi că aveam să mă prăvălesc cu timpul pe povârnişuri tot mai abrupte, să mă prăbuşesc prin râpe din ce în ce mai prăpăstioase, nici nu bănuiam măcar cât de lungă era calea pe care o aveam de străbătut printr-un labirint tot mai întunecos până să dau de lumină.”
Nicolae Balotă

Dacă Nicolae Balotă ar fi reuşit să finalizeze tetralogia memorialistică pe care o proiectase (I. Tinereţe fără bătrâneţe…; II. Caietul Albastru; III. Abisul luminat; IV. şi viaţă fără de moarte…) aceasta ar fi putut deveni „marea operă a începutului de mileniu în literatura română”, aşa cum îşi dorea autorul.
Abisul luminat, urmând Caietului Albastru (ediţia I, 1998), deşi neterminat, este o operă ce depăşeşte graniţele literaturii memorialistice, fiind o „operă de autoficţiune”, în viziunea autorului ei, ce cuprinde întreg universul recluziunii; o (re)construcţie a perioadei de detenţie (1956-1964).
Cele trei cărţi care o compun, Preludiu la o coborâre în infern, Interludiu tragicomic şi Destine deviate, se constituie într-un rechizitoriu al efectelor devastatoare pe care venirea comuniştilor la putere le-a avut asupra a tot ce însemna Cultură: „Revoluţia socialistă, în realitatea ei, trăda un nihilism cultural.”, spune Nicolae Balotă.
Abisul luminat este o lectură care te convinge că Iubirea poate converti întunericul ignoranţei, al urii şi al oricăror acţiuni opresive în lumina speranţei şi a frumosului artistic.
prof. dr. Carmen Elena Andrei