În mijlocul hățișului apropiat se auziră foșnind ierburile. Lupul se așeză pe toate patru picioarele și își încordă mușchii gata să sară. Dacă cineva ar fi fost de față, ar fi avut prilejul să vadă cea mai ciudată întâmplare: lupul își înfrână săritura la jumătate, după ce se ridicase de la pământ. Sărise fără să știe asupra cui, și când s-a pomenit în aer, și-a contractat mușchii și s-a oprit deodată, la o înălțime de patru sau cinci coți, ca să cadă aproape în același loc de unde plecase.

— E om, gemu el, un copil. Ia te uită!

În fața lui se oprise un copilaș ce ținea în mână o ramură pe care se sprijinea. Era gol complet, cu trupul ars de soare și atât de mic încât abia învățase să umble; era cea mai mică și mai nevinovată vietate care ajunsese până acum să intre într-un cotlon de lupi. Se opri și uitându-se la lup, începu să zâmbească.