Eminescu: Kabita, apãrut în 1969 la Calcutta - prima traducere a lui Eminescu in volum in Asia (prima traducere a lui India si a doua in Asia) -, realizata de Amita Bhose - a fost primit cu cãldurã, cu uimirea de a fi întâlnit în paginile sale idei si sentimente atât de apropiate celor indiene.

Volumul a fost prezentat în majoritatea publicatiilor din Calcutta ca un eveniment cultural major.

35 de poezii eminesciene au fost tãlmãcite în limba maternã a traducãtoarei si a lui Tagore totodatã, bengali.

49 de ani mai târziu o a doua editie, ce de fatã, bilingvã - românã-bengali - apare în România.

Carte aparuta cu sprijinul financiar al Ambasadei Indiei in Romania.

În 1972, Uniunea Scriitorilor din România i-a acordat Amitei Bhose premiul pentru traducerea lui Eminescu in bengali

Din Cuvântul înainte, Amita Bhose, 1989

Primul contact cu Eminescu

A fost cu totul neasteptat. În paginile unui manual scolar am dat de o poezie care m-a captivat pe loc, chiar dacã n-am înteles-o perfect. Cu ajutorul profesoarei mele, sub a cãrei îndrumare urmam un curs intensiv de limba românã la Universitatea din Bucuresti, am priceput-o. Sub ochii mintii mele s-a revelat o pãdure de plopi din toamna târzie - un codru dezgolit de vegetatie, pãrãsit de vietãti. Un codru care stã la cumpãna pustietãtii între cromatica verii si albeata iernii si care se leagãnã cu crengile la pãmânt. Se leagãnã între varã si iarnã, toamnã si primãvarã, gol si plin, amortealã si freamãt, viatã si moarte, creatie si anihilare. El mi-a sugerat imaginea lui Siva Nataraja, regele dansului cosmic, care creeazã cu un pas si nimiceste creatia cu pasul urmãtor. Asemenea zeului indian, acel codru pare a fi vestejit, dar sub mantaua lui de goliciune ascunde o imensã potentialitate, o nebãnuitã fortã de regenerare. Codrul, rãmas singurel cu doru-i, probabil acelasi dor nemãrginit din care a izvorât lumea, m-a cucerit.

Sentimentul cunoscutei poezii eminesciene, inspiratã din creatia popularã româneascã, îmi era prea apropiat pentru a-l considera strãin. Dar limba în care era alcãtuit corpul ei stãtea ca o barierã între mine si poet. Instinctiv am luat un creion si am început sã transplantez sufletul poeziei în solul limbii bengali, limba mea maternã. A iesit un fragment liric în metrul traditional payar, cu versuri rimate, egale, fiecare cu câte 14 silabe. Nu se simtea nici o discordantã cu spiritul gândirii indiene. Era o operatie reusitã, în care nu se observa nici o cicatrice.

Dupã întoarcerea mea în India, când posedam cunostinte temeinice de limba românã, încercam sã redau mesajul poeziilor lui Mihai Eminescu în bengali. Intentia mea a fost sã înteleg spiritul poeziilor mai bine, sã pãtrund în profunzimea lor enigmaticã si ispititoare, sã trãiesc zbuciumul prin care a trecut creatorul lor. O atare asimilare nu putea fi realizatã decât în mediul limbii materne, limba în care am învãtat sã gândesc. Traducerea lui Eminescu n-a reprezentat pentru mine un experiment artistic sau un exercitiu lingvistic; ea a constituit o experientã spiritualã, o trãire lãuntricã, pe care nu stiu cum s-o definesc. Lucram si lãsam sã treacã un an, doi, iarãsi reciteam originalele, descopeream alte substraturi, sesizam alte nuante, si refãceam traducerile.

N-aveam la cine sã apelez pentru un eventual control. În India n-a fost un altul care sã fi stiut limba românã în calitate de filolog. Nu aveam nici mãcar un dictionar român-bengali, ceva care nu existã nici acum. Dictionarul român-englez îmi comunica prea putin. Spiritul limbii române, ca si al lui bengali nu se prea potrivesc cu cel al limbii engleze. Dar tocmai aceste greutãti mi-au adus deplina satisfactie. Accesul meu la Eminescu a fost întru totul nemijlocit.

Au trecut zece ani pânã când am realizat o formã definitivã, care putea fi arãtatã lumii. Pe de o parte, mã simteam vinovatã de egoism, pentru cã nu le împãrteam cu compatriotii mei. Pe de altã parte, ezitam sã fac un pas atât de îndrãznet. A traduce un poet inedit într-o limba îmbogãtitã de marile spirite ca Rabindranath Tagore, a-l prezenta unui public critic si exigent, asa cum nu existã în altã parte a subcontinentului, unor intelectuali cu o pregãtire desãvârsitã în literatura universalã, era un act de curaj. M-am temut ca nu cumva notorietatea lui Eminescu sã sufere din cauza neajunsurilor traducerii mele. În acest sens m-a linistit un redactor cu experientã de peste 30 de ani, care a parcurs manuscrisul. Asadar, în august 1969 a apãrut la Calcutta un volum cu 35 de poezii ale lui Eminescu, antume si postume, tãlmãcite în bengali, însotite de o scurtã introducere în viata si opera poetului. Volumul poartã titlul Eminescu: Kavita. Am dobândit cinstea de a fi prima traducãtoare a lui Eminescu în India si poate a doua în Asia. Dupã câte stiu, pânã atunci Eminescu fusese tradus în japonezã.
Reactia generalã a fost uimirea de a întâlni idei si sentimente atât de asemãnãtoare celor indiene la un poet strãin. Multi au simtit asemãnãrile sale cu sensibilitatea poeticã a lui Rabindranath Tagore. Cineva a si convins pe un compatriot, fãrã sã-i arate cartea, cã Mai am un singur dor a fost creatia unui poet bengalez din secolul trecut, al cãrui manuscris a fost descoperit în arhivele unei biblioteci. Când i-a fost destãinuit adevãrul, pãcãlitul n-a fost dispus sã creadã cã atâta dragoste fatã de naturã, acele motive pastorale precum talanga ar putea exista la un scriitor european.

Aparitia volumului a fost salutatã cãlduros în presa din Calcutta. Îmi permit sã citez din câteva recenzii. Într-o cronicã succintã în sãptãmânalul literar Amrita (13.3.1970), poetul Krishna Dhar a observat: "Amita Ray a tradus un poet, care desi a trãit acum o sutã de ani, a trecut prin chinuri artistice asemãnãtoare celor ale unui om de astãzi. Traducãtoarea si-a însusit subtilitatea si frumusetea limbii în care au fost scrise poeziile. Cursivitatea traducerii si alegerea cuvintelor ne-au fermecat."

Prozatorul Parimal Goswami a scris în cotidianul Jugantar (31.1.1970): "Prin acest volum de poezie dintr-o tarã îndepãrtatã, traducãtoarea a edificat o punte între douã culturi, fapt pentru care literatura si cultura noastrã îi vor fi recunoscãtoare."

În Amrita Bazar Patrika, ziar în limba englezã, criticul Nikhil Sen a fãcut o mai amplã prezentare a lucrãrii (19.10.1969): "Opera lui Mihai Eminescu, o mare lume din care a fost publicatã postum, i-a influentat puternic pe scriitorii si gânditorii care l-au urmat. [...] Versurile sale prezintã o îmbinare armonioasã a ideilor orientale si occidentale. Poetul a fost profund impresionat de filozofia buddhistã. În acest sens ne referim la poezia Nirvana. [...] Fãrã îndoialã, Eminescu: Kavita este o contributie valoroasã în poezia bengalezã."